Cu mașina plină și sufletul deschis, stingher, îmi încep noua transhumanță. Drumul spre Sibiu e perfect – le-au trebuit 20 de ani, dar în sfârșit l-au făcut ca lumea. Sibiul parcă renăscut în mai puțin de-un an, tot drumul în continuare prin Ardeal îmi fac parcă în ciudă cu plecarea mea. Doi pensionari, în floarea vârstei îmi zâmbesc senini, încrezători: nu mai e mult și vedem grâul de neghină separat și-n țara asta a noastră! Melancolia despărțirii m-a cuprins definitiv.

Trecerea graniței a avut întotdeauna o încărcâtură specială – de pe vremea comunismului. Mereu se întâmpla ceva deosebit, cumva prevestitor – ba o pană de cauciuc – pe vremea Daciei, ba un jigler înfundat, o întâlnire neașteptată, oricum ceva se întâmpla. De data asta, chiar pe centură la Arad, noaptea, s-a pus pe ploaie cu clăbuci, așa că ne-am apucat orbecăind să căutăm o pensiune, să mai dormim o noapte-n România. 1 milion camera, culcat, sculat la 7, plecat – Roro la volan. Am dormit în dreapta până după Budapesta, experiența trecerii graniței n-am trăit-o prea intens.

M-am dezmeticit într-o parcare înspre Gyor, unde urma să trec la volan. Am făcut câteva exerciții, am alergat puțin, apoi m-am așezat și am privit în jur. Atunci am realizat schimbarea, ușurarea, normalitatea. Deodată copilul din mine s-a relaxat, dispăruse agresivitatea, nu mai trebuia să se apere, nu mai trebuia să se chinuie să se facă acceptat, astăzi nu mai luam loc în banca acuzaților al nesfârșitei judecăți. Astăzi puteam fi imperfect … ca lumea. Acceptare, în loc de admirație sau detestare. Am tras adânc aer în piept și m-am simțit liber.

În Austria ne-am mirat sarcastic de amabilitatea naturală a doamnei de la bar. Respect de oameni și de sine.

Autostrada din Germania: nesfârșită, masivă, parcă tot sângele, în loc să le pulseze-n ininmă, la nemți s-a transformat în asfalt. Drept, frumos, perfect făcut pentru cealaltă mare expresie a sensibilității lor: mașinile. În contrast cu toți europenii, cultura germană iți impune se mergi numai pe banda a doua și să “depășești” mergând cu aceeași viteză ca cel pe care-l depășești. În cultura germană este absolut strigător la cer să faci cu farurile celui din față – riști să te dea în judecată – în schimb e o virtute să frânezi la câțiva metri în spatele lui și să rămâi lipit până ți se dă din față. Ce le mai plăcea lor să treacă cu șenila peste tine … frumos, civilizat, curat, foarte curat.

Ne oprim să punem benzină. În timp ce alimentez remarc liniștea mormântală din jur. Într-o atmosferă de “The Day After” oamenii din jur par totuși vii, se mișcă calm, mănați de un program sofisticat, care ține cont și de mișcările celorlalți androizi, într-un multi-tasking desăvârșit. La fel de tăcuți se duc la casă, scot cardul, plătesc și se urcă înapoi în mașinile care le-au dat viață. În fața vitrinei de răcoritoare stă un tip blocat, de parcă i s-au terminat cartelele perforate. Zâmbesc și o iau la fugă, fericit că-s încă viu. Aproape începusem după 7 ani de Germania să folosesc și eu cartelele lor perforate … la gândit. Sunt recunoscător că am scăpat o dată din capcana asta și acum sunt imun. Știu însă că vaccinul trebuie repetat periodic.

După 2 ore de stat în blocaj și alte două de mers, ajungem la Idstein, lângă Frankfurt, la prietenii unde urmează să stau următoarele 3 săptămâni.

Mă plimb pe aceleași străzi, merg la același servici, urmează să locuiesc în aceeași localitate, ca acum un an și ca acum 2 ani. Totuși ceva s-a schimbat … în mine: nu mai pot să-i iau prea în serios pe cei de aici, cu sistemul lor care-i multiplică în serie.

Prima impresie? Cât de incredibil de ușor merge totul aici! Tot ce ține de interacțiunea ta cu societatea devine foarte simplu, odată ce ai acceptat câteva reguli. Și interacțiunea umană la un nivel superficial este simplă și destul de directă - prioritate de dreapta – dar de o banalitate care te face să simți că vorbești cu pereții. Timp de câteva zile îmi repugnă din nou ciudățenia lor, atenția exagerată pe care o dau unor probleme rizibile, seriozitatea cu care cred că omul a fost creat să facă ordine în univers ca într-un dulap cu haine, idealul lor colectiv de a ramăne veșnicele figurine in jocul lor de Lego, uneori ipocrizia fără rușine din politețea lor. De câteva ori îmi vine chiar să las totul și să mă întorc. Dar îmi dau seama că ciudățenia lor nu contează, am învățat să nu mai judec oamenii după ceea ce-mi place sau îmi displace la ei, sau după ce cred eu c-ar fi defectele lor – m-ar împiedica doar să văd binele din ei. Între toate acestea este recomfortantă lipsa șmecheriei, acea cangrenă a scietății românești care ne împiedică de atâția ani să ne ocupăm de noi și de problemele noastre, născând într-una teme false, minciuni și pretexte. Șmecheria, bagatela vicleniei nu este a noastră, ea este arta știm noi cui.

Constat cu bucurie că drumul mi-este clar, iluziile-s în urma mea. Pământul de acasă – tată crezut dispărut – l-am regăsit, și am simțit cât ne-am lipsit. El înțelege de ce m-am ferit in București să infig steagul într-un nou “acasă” oportun și știe că n-o voi face nici aici. Fiindcă e bun.

În final ramâne liniștea și dorul … de ai mei și ale mele, acasă în Brașov.

Colegiul "Grigore Moisil"

Bucuria revederii, primele misto-uri familiare au trecut. Privesc in gol printr-un pahar de Whiskey vechi, maturat in butoaie de vin de Porto. Auld Scot’s Pub de pe Hirscher, la parterul hotelului “Gott”, sunt personaj, ascultator si povestitor al aceleiasi povesti – repetandu-se la nesfarsit – si ma intreb in ce consta puterea ei.

Au trecut 17 ani de la terminarea liceului, de la acel bac nepotrivit si noi tot aici stam, la o masa, intr-un bar, depanand aceleasi amintiri si retraind aceleasi emotii, de parca viata s-a oprit in loc de-atunci. Desigur, cu totii am facut cate ceva, am plecat, ne-am intors, iar am plecat. Ne-am casatorit, am facut copii, am construit case si am sadit pomi.

Barmanul imi tine o prelegere despre diferentele dintre Whiskey-ul scotian si cel irlandez, e cazul sa incerc si ceva mai tare: Lagavulin de 16 ani, dur, masculin si plin de esente. Prietena celei mai frumoase fete din liceu stie tot ce se poate stii despre fiecare dintre noi, despre iubirile noastre agitate – observator desavarsit, cam rece ce-i drept, urma sa-mi dau seama mai tarziu. Cea mai frumoasa fata se marita si mai sunt doar doua locuri libere la masa nuntasilor. Cine se baga? Vesnicii indragostiti sufera shakespearian, iar printesele lor se incapataneaza in continuare sa nu inteleaga nimic, dar ce conteaza? Mai avem destule faze sa “ne radem” zece vieti. Prietena frumoasei sopteste la ureche secretul compromitator: fotoliile ochelaristului. Gata, s-au rupt barierele, ne simtim din nou ca intr-a zecea!

Evident, rev’-ul de la gradinita. “Esti vaca, tu!”. In continuare aceleasi povesti, multa savoare din trecut, putine detalii din prezent.

“Ce mai face Calinu’ ?”. “Lucreaza la Nassa”. De parca intereseaza pe cineva unde lucreaza! Americani denaturati! Vroiam sa stim daca e bine. Fane’ ce sa faca, cumpara lapte no-name, familie mare. E OK. Babi la fel. Patroana feisbucului stie despre toti cate ceva. A suferit si ea, l-a confundat pe JR cu Bobby si-a iesit nasol. Acum are 17 “jab”-uri, da’ macar ie-n NYC.

Cine cu cine se plimba pe sub Tampa in clasa a zecea toamna si de la cine si ce fumau, asta-i marea intrebare. Inca mai avem cate ceva de descoperit din frumoasa noastra adolescenta.

Ma intreb de ce oare toate intamplarile de-atunci si pana azi, par nesemnificative in fata amintirilor din acei ani. Ne-am ingustat, traim mai putin? Atunci cautam fara a gasi, acum gasim si nu mai cautam. Atunci ne faceam doar iluzii, acum le traim. De fapt ne traiesc ele pe noi: mesianism, carierism, familism.

Ce cautam in aburi de alcool prin baruri afumate? Oare nu eliberarea de sensurile reci si calculate pe care le-am dat existentelor noastre? Oare nu libertatea lipsei de sens e bucuria noastra? Reducerea obsesiva la derizoriu ca ritual e plasa noastra de salvare din capcana atasamentului si a importantei, evadarea din stransoarea identitatilor cu cod de bare in vechea noastra stare de “neterminati”.

In anii aceia am invatat sa iubim, sa pierdem pe cei dragi, sa luptam, sa ne razbunam. Am invatat majoritatea lucrurilor importante, evident unii de la altii. Am creat o identitate colectiva care, la randul ei ne-a modelat.

Mai intai am plecat la Bucuresti, apoi la Frankfurt, am cunoscut oameni si mentalitati noi, m-am lasat remodelat complet Acum sunt tot aici si simt la fel cum am simtit mereu. Peregrinarile mele par simple excursii prin padure. Acum sunt tot aici si vad si simt ce-a fost cladit in piatra. Si-si rade piatra de nisip, si-si rade “Servus” de “mancati-as” sau “Hallo”, Prejmerul de Ciolpani, Tampa de Magheru si mansarda de pe Calea Poienii de orice Fertighaus.

In “Oldies” mai bem o bere, mai dansam un blues si mai inchidem o carciuma la 4 dimineata, multumiti ca mai reusim sa ne oprim din cand in cand din jocul de-a viata si sa ne bucuram ca n-am gasit de fapt nimic … din ce nu ne-a fost dat deja.

Ma plimb pe jos pe Dealul Livezii si simt la fiecare pas cum radacinile-mi brazdeaza adanc pamantul. Le multumesc ca-mi lasa latu’ atat de lung si impreuna radem linistit de copilarestile indoieli.