Un paznic ne lasa inexplicabil sa trecem de barierele de acces pe peron vazand ca nu ne descurcam sa introducem cartelele in cititor. Simte buna noastra intentie si-i raspunde intocmai, cu simplitate.

Pe scara de acces spre peron coboara lumea evident in ritm diferit. Cei care nu se grabesc presimt parca apropierea celor grabiti si cu un gest automat se feresc din calea lor, fara efort sau atentie. Colbutarea umana functioneaza cu frecare minima.

Pe peron, in asteptarea trenului apare relaxarea necesara perceperii constiente a impresiilor pe care ti le lasa ceilalti, ca indivizi si ca grup. Ce-mi transmit acesti oameni?

Siguranta fiecaruia de a fi acceptat asa cum este, comoditatea de a nu trebui sa fie “nici prea-prea nici foarte-foarte” ii uneste in a fi deschisi, modesti in egoismul lor, impacati cu a nu fi ceva deosebit.

Dar oare atentul observator roman, prea obisnuit cu smecheria si minciuna din spatele fatadelor, nu vede el pe buna dreptate o lenevire in superficialitate, o gretoasa autosuficienta, o ipocrita seninatate in moartea clinica a simtirii?

Oricum i-am spune le lipseste ceva, asta e clar, ceva atat de drag si de familiar noua. Le lipseste un lucru profund, intim prin care noi, Romanii ne recunoastem unii pe altii de la o posta si ne uneste pe toti intr-o calda complicitate:

Staruirea in nevroza. Refuzul ca virtute si conversia infantila a frustrarii in aroganta.

Incet, incet, dupa cateva zile pentru unii, saptamani sau luni pentru altii, timp in care ne-am permis sa-i privim pe cei de aici in general cu dispret sau cel mult compasiune pentru marea lor lipsa – nevroza, incepem pe nesimtite si noi sa putem trai fara ea. Ca prin minune capatam lejeritatea de a ne recunoaste pe noi insine fara mandrie sau rusine, de a conta mai putin cum suntem si mai mult ce putem face. Simtim, cei mai multi inconstient cum ne scade agilitatea, agresivitatea, aproape ajungem sa ne plictisim de noi.

Dupa inca putin timp incepem sa ne deschidem putin. Unii.

Altii refuza sa se deschida, in schimb consuma cantitati incredibile de energie pentru a-si pastra nealterata nevroza, negarea si frustrarea. Clocindu-si tantosi ouale de aur, cotcodacesc neincetat despre drama de a nu fi acceptat. Dupa ceva timp mediul pe care l-au demonizat, pe care l-au acuzat mereu de propriile frustrari, intr-un mod firesc le devine ostil, modelandu-se natural pe propriile lor proiectii.

Si unii si altii, acceptand si acceptandu-ne – razand in nas orgoliului nostru ranit – ne gasim pe noi si-i gasim pe ceilalti, straini de tara, cultura si arhetipurile noastre.

Si mai gasim ceva in noi: Romania dorului nostru, impacata cu sine.

Sper!

Ne-am reintors in camere sa ne odihnim inainte de marele eveniment. Aici in Barcelona concertul primeste o enorma atentie, practic orasul fiind plin de fanii U2. De ieri seara fanii inariti campeaza in jurul stadionului. La fiecare buletin de stiri vedem imagini live despre constructia scenei, ce melodii repeta trupa mai intensiv, atmosfera printre fani etc.

Emotia creste si la noi, vom merge sa mancam ceva repede dupa care incercam sa ne culcam. Sigur nu voi inchide nici un ochi …

19:20
Totusi am atipit jumatate de Ora. Acum plecam spre stadion. 150.000 de oameni!

21:45
Am ajuns in cea mai tare arena a Europei:

One, filmat din mana spre sfarsitul concertului, dansand. Super atmosfera !

00:50
N-am avut Edge inauntru. A fost absolut dementa. Acum stam tolaniti pe trotuar in fata metroului, rupti de picioare. Nu prea avem un plan cum vom ajunge acasa, metroul o sa inchida in curand, da ne descurcam noi. Experienta a fist covarsitoare si datorita stadionului. Se cere prelucrata. Deocamdata trebuie sa ne ducem picioarele acasa.

 02:30
A fost o aventura sa ajungem acasa, after all. Metroul a inchis inainte sa apucam sa coboram macar in statie. Taxi-uri evident nu am gasit, asa ca am mers pe jos vreun kilometru dupa care ne-am urcat intr-un autobuz de noapte plin ochi care a oprit in dreptul nostru ca prin minune, noi aflandu-ne la 50m dupa statia lui regulara unde NU a oprit. In fine, am ajuns in Placa d’Espana unde, dupa un sfert de ora de facut cu mana am gasit un Taxi pana la hotel.
Concertul a fost magnific, am stat de vorba in direct cu locatarii statiei orbitale si am reusit sa facem poze si filme foarte tari, pe care abia astept sa le postez.
Noapte buna tuturor fanilor U2! Sper maine sa nu ma scol foarte rebegit…

Vedere din balconul camerei:

Portia asta era ment pentru 4 persoane. Bineinteles ca unii s-au simtit tepuiti su nu s-au putut abtine de la o comparatie, nepotrivita dpmdv cu Bucurestiul:

29.06.09 – 19:30
La plimbare pe stradutele fermecatoare din centru. Ca si in sera trecuta gasirea unui loc unde sa mancam a fost o aventura …. si punerea tuturor de acord.

29.06.09 – 1:15
Am reusit in final sa gasim un restaurant ok, unde in cel mai pur stil romanesc ne-am enervat si ne-am certat inainte sa ne asezam la masa.

30.06.09
Today’s the big day! Vom fi pe Nou Camp la U2 360.
Tocmai am vazut scena montata si am aflat informatiile despre melodia de deschidere: probabil “Magnificent”. Melodia mea preferata.
Can’t wait!!!!

01.07.09
A trecut si marele concert … Foarte impresionant, o experienta demna de multa prelucrare.

Acum alergam printr-un mare Mall pe Av. Diagonal si-mi dau seama ca platim de fapt tribut lipsei cronice de timp din timpul cat nu suntem in concediu. Nu ar trebui sa pierdem timpul in concediu cu cumparaturile. Si chiar s-ar putea intampla asta daca … Am avea slujbe normale si … n-am locui in Romania.

02.07.09 – 15:40
Ne-am cazat la Riad in Fez. E superb. Afara avem 38 grade, greu suportabil.

03.07.09 – 21:15
Procesiune chantante in Fez la intrarea prin poarta bleu in Medina.

07.07.09 – 11:10
Cu tristete constatam ca s-a terminat vacanta. Salut respectuos al acestui loc deosebit: