Marocul copilariei noastre

Cu emotie regasesc oameni care au trait cu familiile lor in Maroc in anii ’80. In acea perioada statul roman trimitea in Maroc in principal profesori de liceu care cunosteau limba franceza. Erau insa si ingineri, sau alte profesii. Aproape in fiecare oras marocan se formase o comunitate mica de romani. Noi am locuit 18 luni in Tiznit, la 60 de km sud de Agadir.

Ne leaga ceva: pentru toti Marocul a ramas un important reper emotional.

Dupa 24 de ani m-am reintors in Maroc prima oara in 2005. De atunci am revenit de 5 ori, am batut marocul de la Merzuga, in desert la granita cu Algeria pana in nord, Fez, Meknes, Kenitra, Tanger.

Voi descrie aici periplul geografic, dar mai ales sufletesc al redescoperirii Marocului si al Povestilor din Copilarie din case albe sau rosii, rezonand la cantarea muezinului.

Pana ce povestea mea va fi gata de publicat, las acest articol sa fie modelat de sirul atat de viu al comentariilor :

Continuă să citești Marocul copilariei noastre

Vacanta de Romania

Barcelona, statia de metrou Universitat. Coboram printre oameni, in pamantul lor. Sunt diferiti, foarte diferiti. Perechi gay se intorc fericiti de la o parada unde si-au strigat in gura mare nevoia primara de a fi acceptati. Si i-au imbratisat in felul lor pe ceilalti, pe normali. Mai incolo, perechi de tineri de varsta studentiei – cu exagerarea tipica a mesajului vestimentar si gestual – se cufunda inconstient unii in altii.

Un paznic ne lasa inexplicabil sa trecem de barierele de acces pe peron vazand ca nu ne descurcam sa introducem cartelele in cititor. Simte buna noastra intentie si-i raspunde intocmai, cu simplitate.

Pe scara de acces spre peron coboara lumea evident in ritm diferit. Cei care nu se grabesc presimt parca apropierea celor grabiti si cu un gest automat se feresc din calea lor, fara efort sau atentie. Colbutarea umana functioneaza cu frecare minima.

Pe peron, in asteptarea trenului apare relaxarea necesara perceperii constiente a impresiilor pe care ti le lasa ceilalti, ca indivizi si ca grup. Ce-mi transmit acesti oameni?

Siguranta fiecaruia de a fi acceptat asa cum este, comoditatea de a nu trebui sa fie “nici prea-prea nici foarte-foarte” ii uneste in a fi deschisi, modesti in egoismul lor, impacati cu a nu fi ceva deosebit.

Dar oare atentul observator roman, prea obisnuit cu smecheria si minciuna din spatele fatadelor, nu vede el pe buna dreptate o lenevire in superficialitate, o gretoasa autosuficienta, o ipocrita seninatate in moartea clinica a simtirii?

Oricum i-am spune le lipseste ceva, asta e clar, ceva atat de drag si de familiar noua. Le lipseste un lucru profund, intim prin care noi, Romanii ne recunoastem unii pe altii de la o posta si ne uneste pe toti intr-o calda complicitate:

Staruirea in nevroza. Refuzul ca virtute si conversia infantila a frustrarii in aroganta.

Incet, incet, dupa cateva zile pentru unii, saptamani sau luni pentru altii, timp in care ne-am permis sa-i privim pe cei de aici in general cu dispret sau cel mult compasiune pentru marea lor lipsa – nevroza, incepem pe nesimtite si noi sa putem trai fara ea. Ca prin minune capatam lejeritatea de a ne recunoaste pe noi insine fara mandrie sau rusine, de a conta mai putin cum suntem si mai mult ce putem face. Simtim, cei mai multi inconstient cum ne scade agilitatea, agresivitatea, aproape ajungem sa ne plictisim de noi.

Dupa inca putin timp incepem sa ne deschidem putin. Unii.

Altii refuza sa se deschida, in schimb consuma cantitati incredibile de energie pentru a-si pastra nealterata nevroza, negarea si frustrarea. Clocindu-si tantosi ouale de aur, cotcodacesc neincetat despre drama de a nu fi acceptat. Dupa ceva timp mediul pe care l-au demonizat, pe care l-au acuzat mereu de propriile frustrari, intr-un mod firesc le devine ostil, modelandu-se natural pe propriile lor proiectii.

Si unii si altii, acceptand si acceptandu-ne – razand in nas orgoliului nostru ranit – ne gasim pe noi si-i gasim pe ceilalti, straini de tara, cultura si arhetipurile noastre.

Si mai gasim ceva in noi: Romania dorului nostru, impacata cu sine.

Sper!

Concert U2 360 in Barcelona

30.06.09 – 16:10

Ne-am reintors in camere sa ne odihnim inainte de marele eveniment. Aici in Barcelona concertul primeste o enorma atentie, practic orasul fiind plin de fanii U2. De ieri seara fanii inariti campeaza in jurul stadionului. La fiecare buletin de stiri vedem imagini live despre constructia scenei, ce melodii repeta trupa mai intensiv, atmosfera printre fani etc.

Emotia creste si la noi, vom merge sa mancam ceva repede dupa care incercam sa ne culcam. Sigur nu voi inchide nici un ochi …

19:20
Totusi am atipit jumatate de Ora. Acum plecam spre stadion. 150.000 de oameni!

21:45
Am ajuns in cea mai tare arena a Europei:

Continuă să citești Concert U2 360 in Barcelona

Zodiac numerologic al zilei de nastere

Iata, am gasit un zodiac ce descrie caracteristicile nativilor fiecarei zi din an. Are atat legatura cu zodiacul astrologic, cat si cu numerologia:

Zodiac numerologic (introduceti ziua de nastere)

De cum am vazut titlul pentru ziua nasterii mele, 11.02,

m-a rapus evidenta si mi-am regasit esenta 🙂 :

Varsator, 11 februarie – Ziua confortului sporit

Continuă să citești Zodiac numerologic al zilei de nastere

De ce Blog ?

Chiar asa, de ce blog personal ? Cine are nevoie de blogul meu ? Oricine are nevoie sa-mi cunoasca sufletul, la fel cum eu am nevoie sa cunosc sufletul oricui.

Ce este blogul pentru mine ? Fara indoiala, este un surogat de comunicare. Este inlocuitorul anorganic al deschiderii si libertatii in comunicarea cu oamenii de langa noi, pe care nu ne-o mai putem permite in cutumele interactiunii umane de azi. Perversiunea utilizarii acestui mijloc mutant de comunicare este ca alegem sa comunicam cu persoane imaginare, idealizate, care “ne inteleg”, sau altfel spus, in loc sa comunicam liber si deschis cu ceilalti, sau sa depunem umili efortul de a ne face intelesi, alegem sa aratam interiorul nostru unor “virtuali”, construiti din bit-ii si byte-ii imaginatiei noastre.

Iar apoi ne culcam multumiti, convinsi fiind ca am transmis.

Pacatul este ca noi nu cream o punte reala cu acei oameni ci cu portretele robot din imaginatia noastra, in timp ce oamenii continua sa fie singuri si noi continuam sa ne imbatam cu propriile emanatii.

Si atunci totusi, de ce ?

Blog-urile nu sunt altceva decat marturii sofisticate ale singuratatii noastre, ale privarii noastre dureroase de apropiere umana, in aceasta consta romantismul si frumusetea lor. Asemenea unor “Message in a bottle”, ele sunt marturia naufragiului nostru pe propria insula pustie.

In acelasi timp sunt un bun exercitiu de confruntare cu propria poveste. Sunt putini acei oameni care si-au cunoscut atat de bine barierele dintre suflet si constiinta, dintre constient si inconstient incat sa-si perceapa launtrul, sa-si auda chemarile si nazuintele fara distorsiuni. Pentru acestia formularea este un exercitiu excelent, cu conditia sa-si exprime toata fiinta, nu doar, sau nu in primul rand gandurile.

Deci, plimbati-va desculti pe plaja de nisip de la malul vietii, cititi mesajele din sticla si patrundeti printre randuri in intimitatea celuilalt.