Thomas Morus, 1478-1535 Londra – politician și sfânt al bisericii romano-catolice.

Ce-l caracterizează? În primul rând e foarte prost, atât de prost încât pare inexplicabil cum a trecut prin școală, viață, cum are un job și o mașină. Privitor la prostia unora dintre cei întâlniți de mine, se poate spune că e un record negativ, nu este doar lipsă de inteligență, nu e inteligență zero, e prostie cu plus, adâncă, urâtă și puturoasă, chiar cu sclipiri de prostie și mai mare, uneori.

Apoi, toate sunetele pe care le scoate sunt de o urâțenie apocaliptică: vorbește mereu într-un dialect neinteligibil, stâlcește fiecare cuvânt, vocea e aspră, tabacică, sonoră, cu inflexiuni grohăitoare. Tonul nu este niciodată plăcut, lin, sau măcar neutru, ci mereu răstit, teatral, agresiv, sau complice într-un mod scârbos. Cel mai insuportabil este atunci când încearcă să fie prietenos sau familiar, ți se ridică părul în cap, ești siderat și incapabil de vreo replică. Familiaritatea se traduce de multe ori prin apariția (dimpreună cu întreaga familie) în șosete în restaurant la micul dejun, sau, în cel mai bun caz în binecunoscuții papuci cu 3 bretele, aceeia cu talpa ortopedică de plută. În inima mea sunt convins că absolut fiecare neamț deține cel puțin o pereche de astfel de sandale!

Însă emblema inconfundabilă a mitocanului neamț este râsul, acel grohăit sinistru, care inundă orice încăpere, ca un fluviu de rahat. Mi-a trebuit mult timp să înțeleg că nemții, majoritatea lor neintelegintă nu râd niciodată de poante, ci din două motive, fără nici o legătură cu umorul: s-au prins ei la un moment dat că dacă se spun glume, se râde și în al doilea rând, au ocazia unică să facă gălăgie, fără să fie puși la punct. Râsul lor nu este vesel, bine dispus, ci o defulare de agresivitate și noroi interior. Oricum, a fi supus, pentru doar câteva ore la concertul infernal de râsete ale unui astfel de grup, este una dintre cele mai grele probe de nervi pe care mi-a fost dat să le trec.

Unicitatea mitocanului neamț nu se oprește aici. Îl mai caracterizează conștiința germanității lui, și deci convingerea că este civilizat, corect și superior. Superior până într-acolo încât își poate permite orice. De obicei nu te fură, cum o face șmecherul român, ba chiar te ține în observații despre punctualitate și reguli, doar nu e orice mitocan, e un mitocan civilizat, ca orice neamț. În plus, mitocanul neamț e neînfricat și deplin sigur pe el, are legea de partea lui. Într-adevăr, dacă îndraznești să-i zici ceva, riști un proces, pe care sigur îl va câștiga, căci vine din țara a cărei primă prioritate e protecția lenei, a mediocrității și a lipsei de inițiativă.

Așa că, privind realist lucrurile, cea mai bună șansă de a scăpa de ei, este un câștig substanțial și grijă mare în alegerea locațiilori. Nici prea scumpe nu trebuie să fie, căci riști să dai de mitocanii ruși sau români. Evitarea mitocăniei nu e de loc lucru ușor, e chiar o luptă pe viață și pe moarte.

Repet, filmulețul e tendențios, ar putea fi făcut oriunde în lume, cu aceleași rezultate … dar poate n-ar ieși atât de funny.

Germania se desființează

Nemții au început de ceva timp stângaci, exagerați, să-și descopere un sentiment interzis – mândria națională. Cu ocazia campionatului mondial din 2006, am văzut bucuria infantilă în fluturarea drapelului național, fără îndoială o izbândă personală a fiecăruia, fără precedent în istoria postbelică. După zeci de ani, în care singura trăire, motivație, alinare, spovedanie, mamă, tată și limbă comună au fost munca și ordinea, pare să se înfiripeze o urmă de relaxare, autoironie, “je m’en fiche-ism”, chiar șmecherie (vezi Balkan-Deutschland).

În fața necesității de adaptare la procesul ireversibil de disoluție națională și culturală, prin care trec toate marile națiuni occidentale, dar mai ales al amenințării expansioniste islamice, germanii par a-și fi creat enzimele și anticorpii potriviți. În plan subiectiv, ca străin în Germania, te simți în continuare într-un mediu rece, rezervat-ostil și ipocrit-politicos. Totuși, nu este exclus ca aceste impresii să se datoreze în parte propriei nesiguranțe sau incapacități de adaptare la un mediu nefamiliar, căci obiectiv, lucrurile par a sta altfel. Marile comunități de imigranți, inclusiv cea musulmană, numărând ca. 3,5 milioane de suflete, sunt – comparativ cu alte țări europene – bine integrați. Ghetouri sunt puține, standardul de viață e bun, iar Germania este ultima mare țară europeană cruțată de atacuri teroriste. Și la urma urmei, ce contează că nemții sunt ostili, dacă-ți respectă drepturile? Nu cred că vreun emigrant a venit aici în căutarea iubirii.

În acest context, vine domnul Sarrazin cu un mesaj pus la congelator în anii ’45, dezghețat și re-împachetat în căteva date statistice actuale, susținând vechea teză a ierarhiei genetice și având de data asta ca țintă musulmanii. Mesajul cărții – care a făcut valuri mult prea mari, nu doar în Germania – este: “Musulmanii, prin inferioritatea lor genetică, provoacă o scădere a IQ-ului mediu al societății germane”. Mai mult decât regretabil este faptul că, deși acest om are curajul să reia niște teze condamnate definitiv de istorie și să le aplice unei amenințări cât se poate de reale, cea a expansionismului și agresivității culturale și religioase islamice, nu are curajul soluțiilor pentru o Europă care orbecăie de ani buni prin holurile de la Bruxelles, în căutarea unei noi noțiuni de corectitudine, adaptate efectelor globalizării. Astfel, un proiect curajos, ricoșează în falia de personalitate, în scurt-circuitul spiritual german, care permite multor membrii ai acestei nații să facă prea ușor imensul pas dintre ostilitate, aroganță, superioritate – toate umane – și rasism. Pentru a putea omorî sistematic, liniștit, ca la vânătoare mii de semeni de-ai tăi, trebuie mai întâi să nu-i consideri oameni. În fața arogării dreptului de a împărții, după bunul plac, oamenii în oameni și ne-oameni, lipsa de toleranță, ostilitatea, chiar ura, sunt mici metehne copilărești. Pe când la un soldat, sub amenințarea directă a morții, acest mecanism psihologic de apărare e normal, la un grup social pe timp de pace, e de neînțeles. Judecând după recentul sondaj, conform căruia 18% dintre nemți ar vota un partid condus de Sarrazin, se pare că multora le lipsește facultatea umană care împiedică acest pas.

În conmcluzie, e important pentru toată lumea cine conduce Germania, dar și ce face occidentul să evite destinul Hagiei Sophia.

Că mai întâi de toate iaste tăcérea. Deci tăcérea face oprire, oprirea face umilinţă şi plângere, iar plângerea face frică, şi frica face smerenie. Smerénia face socoteală de céle ce vor să fie, iar acea socoteală face dragoste, şi dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii. Atuncea va pricépe omul că nu iaste departe de Dumnezeu.

Și în caz că nu știați cine-i Flavor FLav, it’s the dam’ nigga with the watch:

De data asta priveam cu oarecare blazare apropierea evenimentului. Dealtfel biletele le-am cumpărat pe E-Bay cu doar căteva zile înainte. La primul concert le cumpărasem – mult mai scump – cu vreo 2 luni inainte.

În ziua concertului s-a schimbat însă totul. N-ar fi trebuit să merg la muncă, oricum n-am reușit decăt să stau pe net, căutând informații despre playlist, vreme, locație, etc. Aflu cu suprindere că se mai găseau bilete la caserie, chiar în ziua concertului, deși Commerzbank Arena este un stadion relativ mic, doar 45.000 de bilete fuseseră în vânzare, față de aproape 90.000 pe Nou Camp.

Frenezia și prețul berii creșteau cu fiecare metru cu care ne apropiam de stadion. În chiar incinta stadionului – unde am ajuns pe la 19:30 – un pahar de bere costa 3,90 € . Nevoiți fiind, datorită proastei semnalizări, să ocolim jumătate de stadion, ajungem alergând la intrarea indicată pe bilet și coborâm pe gazonul dominat de uriașa scenă, cu deschidere de 360 de grade, de unde și numele turneului:

După ce, în jur de ora 20:00 a terminat line-up band-ul (Kasabian, la Barcelona au cântat Snow Patrol), multe coate înfipte pentru înaintare, reușim să ocupăm un loc bunicel. Deși suntem mult mai aproape de scenă de data asta, diferența de înalțime între nemți și spanioli, a anulat avantajul.

O oră în cap am așteptat apusul soarelui și apariția băieților, dar n-am ratat urcarea lor pe scenă:

Începutul nu l-a dat, cum mă așteptam o piesă cunoscută, care să ne ia pe sus, ci un pasaj instrumental nou/nescusocut: Return Of The Stingray Guitar. Ne-au luat apoi imediat pe sus cu Beautiful Day, New Year’s Day (cântată pentru prima oară în acest turneu) și Get On Your Boots. După cele 3 reprize de sărit în sus, a urmat melodia mea preferată, care a înlocuit One, odată cu apariția noului album, Magnificent:

“Only love … only love can … leave such a scar”. Foarte tare! Nu pot disocia melodia de clip-ul din Linear, cu întoarcerea în anii 80 și adolescență, văzută printr-un TV dereglat. Gotta see it!

La Miss Sarajevo, Bono a avut mare curaj. Neputând niciodată să-l înlocuiască pe Pavarotti a cântat încet, cu respect față de vocea lui Lucioano, pe care parcă doar îl acompania.

Sunday Bloody Sunday l-a asociat de data asta cu evoluția islam-ului. Pe ecranul verde, acoperit de scrieri în arabă, apărea o tânără foarte frumoasă acoperită de un văl. Mesajul, cântat de căteva ori, acompaniind imaginile: “Change your heart (Islam)!”. Destul de diferită nuanța de vechiul lui “Co-Exist”.

Mesajul reverend-ului Desmond Tutu, urmat de One și n.b.! Amazing Grace au fost … comuniune în iubire, reușind să miște chiar și sufletul teuton.

Dacă-i cunoștea pe nemți mai bine, făcea asta mai spre început, căci după acest moment, descătușarea a fost totală, culminând în Elevation:

După Where The Streets Have No Name și-au dat jos chitările, pregătindu-se să părăsească scena. Cântaseră doar 2 piese de pe No Line… tot concertul, eram puțin dezamăgit. Nu pentru mult timp, căci după intoarcerea pe scenă, au mai cântat Hold Me, Thrill Me, Kiss Me, Kill Me, așa la Oha, With Or Without You și au încheiat cu un elevating Moment Of Surrender! Gotta read the lyrics:

Deși din același turneu, concertul a fost foarte diferit față de cel de la Barcelona. Playlist-ul mi s-a părut mult mai bun, sunetul însă a fost disproporționat de tare pentru arena din Frankfurt. Practic, dacă nu cunoșteai melodiile, nu înțelegeai mare lucru. Publicul, deasemenea, mult mai greu de antrenat, Bono mai bătrân cu un an și ceva mai puțin mobil datorită accident-ului la coloană. Apropos de accident, făcea glume, cum că l-au reparat medicii nemți și “I have a “Made in Germany” sticker on my ass”.

Dincolo însă de playlist, stadion și sonorizare, rămâne experiența de neuitat a vibrației alături de U2, a comuniunii în libertate și păsare. Read the damn lyrics and … feel Bono!

Poze și filme: http://cioiulescu.net/gallery2/v/6139/2010_08_U2_Frankfurt/

Găsit aici.

 http://en.wikipedia.org/wiki/Lloyd_Blankfein

Ce mi s-a intamplat insă ieri, îmi confirmă definitiv impresia că nemții, poate și alți occidentali, încep să invețe din lecțiile passe-par-tout-ului balcanic. După un accident banal de circulaţie cu un bătrânel simpatic, conducând relaxat un Jaguar decapotabil, ne-reușind să ajung cu el la un compromis privind împărțirea vinei, am fost nevoit să chem poliția. El, zăbovind destul de mult după ce stopul se făcuse verde, mi-a dat impresia că mă așteaptă să mă urc în mașina mea, parcată pe trotuar. Imediat ce deschid însă portiera, pleacă brusc de pe loc, retezându-și oglinda de portiera mea. Bătrânelul era de fapt atât de distrat încât nu mă observase nici pe mine, nici schimbarea semaforului.

Die Polizei, ajunsă în scurt timp la fața locului, ne ascultă tărășenia, după care unul dintre ei scoate o cărțulie mică din buzunar și, întorcându-se spre mine începe să-mi recite: “Deci, parcat neregulamentar – 35 €, incomodare pietoni – 15 €, provocare accident minor – 70 €, total 120 €. Bagă apoi cărțulia la loc în buzunar și, zâmbindu-mi galeș îmi face urmâtoarea propunere: “Dacă însă vă hotarărâți să acceptați toată vina, semnați aici și uităm de toate”. În timpul ăsta, un tătic împingând un căruț, nu reușea să treacă de mașina mea, care ocupa cam tot trotuarul și, bucuros că poliția e acolo, începe, în cel mai pur pseudocivism nemțesc să-mi facă morală și să ceară polițistului o pedeapsă cât mai aspră pentru mine. Acesta, la rândul lui, în cel mai pur stil de Garcea bucureștean se răstește la tăticul cu copilul în căruț: “Nu vedeți că i-am pus deja cătușele? Haideți circulați mai departe că ne facem noi treaba!”. Apoi, întorcându-se spre mine mă întreabă cu același zâmbet galeș de dinainte: “Deci, v-ați hotărât?”. Eu, bineînțeles, mă hotărâsem. “E, vedeți că se poate? Noi scăpăm de completat hârtii, Dvs. faceți economie!”, mi-a mai aruncat înainte să plece.

În altă zi, cineva, având treabă la tribunalul din Darmstadt, parchează mașina pe o bordură, în rând cu alte 20 de mașini, parcate la fel, având grijă să nu fie vreun semn de parcare interzisă. Când se întoarce la mașină, un polițai – de fapt nu era polițai, ci angajat la Ordnungsamt, direcția de ordine și disciplină – tocmai îi aplica o amendă în geam, motivând degajat că, deși nu era semn de parcare interzisă, șoferul ar fi trebuit să observe că din cauza mașinii lui, carosabilul nu mai avea lățimea legală minimă de 2,5 m. !!!
Persoana respectivă se intorcea de la judecarea unei contestații împotriva ridicării permisului pentru că fusese înregistrată de un radar fix. Judecătorul îi explicase zâmbind că acel radar, bine ascuns la câțiva metri de semnul de lmitare la 60, pe un drum drept de 4 benzi, finanțează o parte din cheltuielile landului Hessen, înregistrând zilnic între 200 și 350 de depășiri de viteză.

Frustrantă la prima vedere, această schimbare de comportament a nemților, arată totuși capacitatea lor de a învăța. Confruntați cu criza ultimilor ani, au preluat din modelele comportamentale ale uriașei minorități est-europene. Pentru ei este un câștig, îi face mai puțin inflexibili, mai deschiși, mai umani. Rămâne de văzut, dacă schimbarea este conjuncturală, sau manifestare a unei simbioze profunde. Oricum ar fi, balcanismul se manifestă cu putere în cea mai mare piață a Daciei Logan.

Ne-bunul despre care vreau să vorbesc nu are nimic de a face cu noțiunea de bolnav psihic, este mai degrabă un arhetip, acel om prea cuprins de egoism, frustrare și răzbunare, un ne-bun cu el și cu cei din jur. Refuzând viața pe care o are, încercările ei, el refuză și binele și iubirea din ea. Blocat în frustrarea că viața lui nu este cum și-a imaginat-o, înlocuiește iubirea de viață cu gelozia pe viață. Utopia despre cum ar trebui s-arate viața și lumea lui – care, din păcate, este mai mult rezultatul programării subconștiente familiale și sociale, decât al dorințelor proprii – ajunge să-i fie mai aproape decât propria piele.

Dar, nu suntem cu toții egoiști? Nu ne răzbunăm cu toții pe ceilalți când credem că soarta ne-a nedreptățit? Nu urâm, nu invidiem? O facem, dar nu pe față. Putem încă balansa binele, bucuriile din viața noastră cu răul și amărăciunea.

Ce ne facem însă când întâlnim o persoană care, dintr-un motiv sau altul nu mai poate face acest balans și, nemaiștiind altfel, încearcă să arunce o parte din balastul pe care-l duce în cârca noastră? Ne simțim la rândul nostru nedreptățiți. Adică, de ce să ducem noi în spinare balastul altcuiva? De ce să-i suportăm dezechilibrele? De ce să-i înghițim răutățile? De ce să-i vedem fața plină de reproșuri?

Dezechilibrul crește acum de partea noastră, a celor echilibrați, care ne acceptăm soarta și ne luptăm bărbătește cu viața pentru visele noastre. Nu obișnuiam să ne simțim nedreptățiți, dar acum, sub povara aruncată în cârca noastră de cei ne-buni, incepem să simțim și povara nedreptății. Îi acordăm din ce în ce mai multă importanță, așa cum au făcut-o cândva și ne-bunii al căror comportament ne împovărează acum. Și ce să vezi? Începem, ca și ei, să gîndim cu răutate, să acționăm din dușmănie. În curând echilibrul pe care ne simțeam stăpâni pânâ mai devreme, se face praf. Ne enervăm. Răspunsul nostru devine disproporționat. Căpătăm o fobie răutăcioasă, întrebându-ne tot timpul cum de s-a ajuns aici. Nu ne mai recunoaștem. Și furia se amplifică singură: de ce a trebuit eu să ajung în halul ăsta de furie, de ce n-a putut celălalt să-și vadă de problemele lui, fără să mă-mpovăreze pe mine? N-a putut!

Pentru echilibrul nostru este însă prea târziu. Încet, încet cădem în aceleași capcane ale gândirii pe care le-am văzut și criticat la celălalt pe când eram echilibrați și ne credeam imuni la ele. Cea mai mare dintre ele: dacă nu venea el cu răutatea lui, să mă înrăiască pe mine, eu eram bun și echilibrat în continuare. Ne dăm seama că celălalt ne-a atras în capcana lui, a acuzei și ne-buniei. Și ne afundăm și mai mult acuzându-l pe celălalt pentru asta. Până la fund.

In final, “at the moment of surrender, of vision over visibility”, ne dăm în sfărșit seama de greșala noastră, de păcatul nostru: Căndva în acest proces am dat cu piatra, am judecat și am făcut-o din suflet, ne-am luat dreptul inamovibil al judecătorului și am dat cu piatra, crezându-ne în trufia noastră prea buni, imuni, puternici și statornici în echilibrul nostru perfect. Capcana noastră.

Și am pierdut, căci nu noi am atras ne-bunul în capcana noastră, a prea-buniei, ci am sărit din ea direct în cea a ne-buniei. Din lac în puț. Halal echilibru!

Dragă Ion,

Am aşteptat in fiecare zi cu sufletul la gura urmarea povestirii dumneavoastră. Mulțumesc pentru împărtășirea sinceră a frumoaselor amintiri din acel acasă exotic și acea extraordinară aventură care a fost Marocul pentru mii de români în anii ‘80.

Cum ați observat în final, Marocul copilăriei, pentru noi, al tinereții pentru părinții noștri, a fost o experienţă determinantă, care – sunt convins – ne-a schimbat viețile într-o bună măsură. Evident, experienţa a fost mult amplificată de antiteza cu lagărul de acasă. Marocul profesorilor, inginerilor și medicilor români a fost – cred – și un fenomen-experiment social: comuniatatea românilor era formată aproape exlusiv din intelectuali.

Cel mai important efect l-a avut însă vibrația umană extrem de puternică a marocanilor. Am redescoperit-o – revenind în Maroc – ca pe o coardă aparte a sufletului meu, care doar acolo vibrează.
Într-adevăr merită scris despre această experienţă, pentru mulți dintre noi, “copiii”, echivalentă ca bogâție și profunzime cu Humuleștiul lui Nică. Acest vis îl am și eu. Ar fi minunat de așternut pe hârtie cele 2 perspective: a copiilor și a tinerilor.

Cu bucurie în suflet,
Ciprian

P.S. Cu permisiunea dumneavoastră voi aduna capitolele într-un articol separat:

Pregatirea pentru Maroc,
Primul an in Maroc

De la inceput, as vrea sa precizez urmatoarele:
E mult de-atunci. Deci ce voi spune sunt amintiri inca vii.
Marocul pentru mine, ce am trait in Romania comunista, a insemnat botezul: aerian, si de frontiera noua, si nu numai.

In 1973 se pleca pentru prima data in Maroc. S-a aflat cumva pe sest, cum ziceam atunci in argou. Nestiutor fiind de limba franceza, am ratat primul an. Cand au plecat foarte putini profesori. Sa zicem un esantion experimental. Sub 100, in orice caz.

Incurajat de colegii mei de liceu si facultate, Coco si Alic, si buni prieteni de familie, in martie 1974, ma apuc sa citesc o carte, intitulata “Invatati limba franceza fara profesor”. La liceu facusem rusa si germana.
Depun dosar, cu putine sanse si sperante.
Concursul avea loc peste o luna-doua. Am reusit sa invat bine 25 de lectii, si cuvinte cat au putut incape in memoria mea, intr-un timp asa de scurt. Dosarul mi s-a aprobat.
Ma prezint la concurs si il trec cu usurinta chiar, si cu felicitari din partea juriului pentru expunerea lectiei de matematica in franceza. Spre surprinderea prietenilor ce erau deja in Maroc. Chiar inaintea unora care facusera franceza in liceu, dar vorbeau mai prost ca mine, dupa numai doua luni de citit o carte. Mai mult, le-am cerut sa-mi dea un oras in care e misiune franceza pentru ca aveam de gand sa merg cu sotia si copilul.
Nu mi-au dat, dar nu m-am lasat batut. In al doilea an am schimbat orasul.

In 74-75 am lucrat in frumoasa asezare montana Azrou, la 15 km de Ifrane, resedinta de iarna a Regelui, la 60km de Meknes si vreo 80 de Fes, capitala spirituala a Marocului.
Paduri cu cedri seculari inconjurau micutul orasel de aproape 30.000 de locuitori. Era un cedru pe care l-am inconjurat cu bratele, 9 persoane adulte si copii. Avea o creanga crescuta in unghi drept. Niste turisti “nesimtiti” au incrustat in coaja bietului copac svastica germana.
In padure, maimultele erau in stare de libertate.
Mirosul de cedru l-am adus si acasa intr-o masuta de lemn sculpata intr-o radacina de copac de cedru, dintr-o bucata, precum si alte obiecte din cedru si abanos :linguri, furculite, cutite.
Cea mai frumoasa amintire insa consta intr-un covor de lana lucrat la mana, de copilasi, fetite, pana la 6-7 anisori, intitulat « Fleur du jour ». Greu de aproape 35 de kg., l-am transportat impachetat si pus pe portbagajul micutului meu Fiat 127.
A dormit o noapte-doua in parcajul subteran de la Notre-Dame in Paris. Multe masini au fost furate, inafara de a mea. Era murdar si plin de tantari invelisul in care era pus covorul ce avea valoare mare. In jur de 1800 de dirhami, aprox. 600$, in Paris ar fi facut cel putin triplu. Am scapat si acolo de furt, si la frontiera noastra de vama, pe motiv ca era manual.

Liceul Tarick era renumit in tot Marocul pentru matematica.
Aici elevii erau foarte buni. La bac. treceau intotdeauna peste 80%.
Eu am avut foarte bune rezultate in acel an, avand numai clase terminale.

Comunitatea romaneasca numara : doua familii de profesori si una de medici venite cu un an inainte, si cinci familii de profesori venite odata cu mine. Unii din Moldova, altii din Ardeal. Ne intelegeam bine, ne vizitam. Stateam cate 2 familii in aceasi vila, aveam si prieteni fancezi si marocani cu care ne vizitam.
Cea mai placuta amintire o port Kadijei, vecina noastra. Avea niste ochi negri-stralucitori cum numai vazusem pana atunci. Hussein, sotul ei, a acceptat sa pun masina mea in garajul lor, care era liber toata saptamana. Hussein pleca la munca cu saptamana. Pe Kadija o incuia. Numai noi aveam dreptul sa o vizitam. Avea incredere in noi.

Am fost invitati la masa la ei. Aveau un ritual formidabil.
Ne spalam toti pe maini intr-un lighenus cu apa turnata ditntr-o cana de gazda.
Din momentul respectiv nu aveai voie sa pleci de la masa. Sau daca plecai, la revenire trebuia sa te speli din nou pe maini. Bucata cea mai buna era intinsa de gazda oaspetelui.
Cuscusul marocan si puiul tajin erau mancaruri alese. Nu beam decat apa si Fanta.

Ar mai fi multe de povestit de aici, din primul an. Despre fiul nostru Iulian, am sa va povestesc intr-un capitol separat. Avea atunci 5 ani. Cand am plecat de acasa avea 39 de grade temperatura. Uff, Doamne!
Ma opresc aici.
Urmeaza ceilalti 3 ani :la Oujda un an, la Marrackesh 2 ani.

Azrou, primul an

Dej, Constanta, Ploiesti, Bucuresti, Braila, Sibiu, si Craiova erau orasele noastre din care veneam in acel mic orasel de munte. Pentru un pumn de dirhami.
Pentru ca majoritatea castigului mergea in buzunarul statului roman si marocan.
Banii ii duceam la ambasada, din cand in cand. “Banii mei, banii mei,/ La tovarasul Andrei. El ne lua din bani, in baza decretului 33. Ne ramaneau foarte putini. Dar era mai mult decat in Romania.
Cand ne-am intalnit cu Ambasadorul Popescu, medic de meserie, la o masa festiva, in preajma sarbatorilor de Craciun, ne-a spus asa :
Nu cumparati aur(era ieftin), nu faceti economii. Decat pentru excursii.
Aveam sa-i dau dreptate mai tarziu, cand am vazut, aici,in America fiind, un epitaf pe mormantul unui ofiter-erou : « What we keep in memory is ours forever ! »
Asa am si facut.
Ne-am luat masini din banii de instalare si cateva economii. Eu si Sandu, cu care stateam in aceeasi vila. Radea Sanducu cand vedea cum tupaia fietelul prin denivelarile usoare ale soselei ce ducea prin El Hajib la Meknes. El avusese déjà in tara Dacia 1300 break.
Kati ii mai zicea cateodata : » Nu ma pot enerva ! » Eu voiam sa o ajut sa se enerveze, dar am aflat mai tarziu sensul expresiei : ca nu avea voie sa se enerveze ; asa ii spusesera doctorii.

In primavara anului ’75, ne vin prietenii de la Oujda, tot cu un Fiat 127, cu inca o familie in aceeasi masina. Noi mai luam o famile din Braila, ne intalnim si cu alti prieteni la Kenifra, si plecam in cucerirea Sudului : Ouarzazate, Moulay Idriss( nu mai stiu cum se scrie ). Ne-am oprit la Marrackech(Mraksh, cum ziceau marocanii). Aci am dormit la familia Brad, fratele poetului Ion Brad.
Plecam spre Sud. In drum ne pozam pe dune. Atentie la scorpioni ! Faceam pipi in drum de frica. Asa faceau si ei. Toti marocanii. Nu plecau departe de autobus.
In drum spre Ouarzazate, spre seara, cand soarele apunea, pe un cer clar, albastru, ne izbeste de afara, era un pic racoare catre seara, un miros nemaintalnit pana atunci. Un parfum puternic de flori de portocal. Am oprit in dreptul plantatiilor regale.
Am luat niste portocale pe care ni le-a dat un lucrator direct din portocal.

Hotelul in care am fost cazati era extraordinar de frumos si de curat. Cu un personal dragut, si nu prea scump. Perdelele camerelor mi-au placut, si faptul ca la baie invarteai un buton si il programai atat cat aveai nevoie sa stai in baie.
Am fost si la Taroudant. Albastru de Taroudant al costumelor imi straduie si acum in minte. Am vizitat si castelul Moulay Idriss. Dezamagire totala. Parasit, o capra si doua gaini intr-o curte,
Ne-am intors pe la Agadar, Casablanca, Rabat, Azrou.
Frumoase locuri, frumoase amintiri.

La Meknes, la Fes mergeam mai des in Medinele lor. Cea mai frumoasa era cea din Fes.
La Casablanca mergeam dupa cumparaturi. In Medina il cunosteam pe unul pe care il chemama Vasile. Stia si romaneste.

La scoala n-aveam probleme. Ma intelegeam bine cu elevii.
Odata au facut greva. Am intrat in clasa. Au venit la mine si mi-au spus sa plec.
Aveau probleme cu administratia pentru prelungirea orei de stingere la internat de la 11 la 12 noaptea. Eu le-am explicat ca nu e bine nici cum fac si nici ce cer.
Pana la urma mi-au dat dreptate.

Nu stiu ce/cine m-a impins, ca mi-am lasat cioc. Nu prea sunt un barbos.
Vad ca in clasa unul din elevi isi lasa cioc la fel ca mine.
La sfarsit de an, inainte cu 100 de zile de bac., elevii dau o serbare, in memoria absolvirii.
Punctul de atractie era imitarea profesorilor.
Unul vine la mine si imi cere trenciul si serviata(un plic de vinilin, cum era pe la noi pe atunci). Eu ma prind, intru in sala pe intuneric, si apare cel cu cioc, in trenciul meu, cu plicul sub brat si incepe : »Matematica e sportul mintii. Ca sa invatati trebuie sa faceti exescitii multe. Ca in sport. Zilnic :zeci, sute… » Cu o voce cam pitigaiata, asa probabil mi se facea vocea cand ma ambalam in sfaturi . Toata lumea radea. Dupa fiecare imitatie se aprindea lumina, iar imitatul se ridica in picioare.
Toti au ramasi surprinsi cand eu m-am ridicat in picioare. Ma barbierisem. Nu mai aveam cioc. Inchipuiti-va ca s-a ras si mai mult.

Anul II, Oujda

In primul an, tot la Azrou fiind, de Craciun suntem invitati de prieteni sa-l petrecem la Oujda.
Hussein, sotul Kadijei, care era padurar, ne-a adus doi brazi frumosi.
Pe care i-am pus pe portbagajul fietelului si am plecat la 700km de Azrou, la Oujda.
Trecuram de Fes. O patrula a Jandarmeriei Royale ne face semn sa oprim. Ma fac ca nu
i-am inteles, pentru ca n-au semnalizat regulamentar oprirea. Nu era un filtru de politie. Ma uit in oglinda retrovizoare si mi se face frica. Erau cu mainile pe pistoale.
Am oprit, m-au dojenit spunandu-mi : »Ne faites plus jamais ca ! »
Motivul opririi erau brazii. Noroc ca Hussein stia legile si ne-a dat si un bon de cumparare. Altfel nu stiu ce am fi patit.
Ajunsi la Oujda, ne-am vazut cu prietenii, si cu ceilalti prieteni ai lor romani.
Am hotarat sa cerem transferul in anul urmator la Oujda, daca vor fi posturi de matematica vacante. Cei de la Azrou tineau de mine. Eu le-am scris ca, daca nu-mi dau un oras care sa aiba misiune franceza, plec. Asa se face ca mi-au dat un post la Lycee Technique in Oujda.

In anul urmator, am venit din Romania, direct la Oujda, prin Muntii Riff(cum se scrie ?). Ce frica ne-a fost. Marocanii vindeau kiff(asa se scrie ?) la tot pasul. Intrebat fiind Regele daca are plantatii de kiff, a zis ca in actele de cadastru nu apar. Erau nebuni sa le inregistreze.
Trei luni staturam la prietenii nostri pana ne gasiram un apartament pe Mohamd V, la Moumni. 400 de dirhami pentru 2 camere, in centrul orasului. Era convenabil.
Astfel fiul nostru putu sa mearga la misiunea franceza. Nu stia franceza decat ce invatase
cu copiii la joaca la Azrou. Odata, prietenul lui francez nu se duse acasa la apusul Soarelui, cum era conventia. Si ce bataie i-a dat tatal lui, si ce pedepsit a fost pentru asta…

In fine, la Oujda nu franceza era problema. In primul an fiind, fata de altii care erau in al doilea sau al treilea avea ceva probleme. Acolo a invatat sa scrie, sa citeasca pentru prima data. In scurt timp insa i-a ajuns, i-a depasit, si venea acasa cu micile premii, niste imagini. Ce se bucura, ce vesel era ! Ma opresc aici despre el.

Aci comunitatea romaneasca era mare. Era impartita pe prietenii si dusmanii.
Nu as vrea sa vorbesc despre asta. Ar fi urat din partea mea sa vorbesc despre amintiri urate, nu-i asa ?

Cu prietenii nostri si cu inca cativa ne intelegeam bine.
Un doctor oftalmolog, Valica, il invata pe fiul meu sa sparga si el un geam. Ca-l plateste el. Nea Janel, alt doctor, era si mai simpatic. Povestea cum ca la o frontiera n-a stiut unde are portbagajul Fiatului lui tip sport. Si s-a dus sa-l deschida in spate, unde avea, de fapt, motorul.

Acolo, era aproape Marea Mediterana. La Saidia mergeam mereu sa facem plaja.
Pe drum cumparam figuri cu galetusa si struguri rosii cu bobul mic si foarte dulci.
N-am vazut nicaieri o apa asa de limpede, un nisip asa de curat si de fierbinte ca acolo.

De Craciun am cumparat si acolo un brad. Dar era ceva stufos, din familia coniferelor, care nu era asa frumos ca bradul lui Hussein, din anul precedent.

Aproape de noi era si Nadorul, unde romanii construiau portul.
Melia era Zone frnache spaniole. La fel ca Ceuta de langa Tanger.
Benzina, cafeaua, bautura,tigarile, aparatura electronica, toate erau ieftine.
Scutite de taxe vamale. Muncitorii romani din Nador mergeau la Melia cu canistrele.
Ce aveti acolo ? intreba vamesul. Apa. O incercara azi, maine tot asa. Pana cand vamesii decat ziceau : Apa ? – Da, ziceau romanii si treceau cu canistrele pline cu benzina, la jumatate de pret fata de Nador. Spaniolii incurajau pe toate caile popularea orasului cu spanioli. Toate erau ieftine si scutite de taxe. Altfel riscau o cotropire demografica marocana.

In ianuarie sau februarie 76 moare Franco. L-au tinut sub aparate pana cand cineva din familie a fost de acord sa-l lase sa moara. Atunci am vazut Spania indurerata. Toti plangeau un dictator. Intelegerea cu el a fost, probabil, sa fie lasata o parte din Mauritania Marocului. Sahara Spaniola. Si au pornit razboiul. Hassan II a trimis cu bratele goale, numai in gilabale, 85000( ?) de oameni catre El Aioun( ?). Intrebat fiind de ce a facut asta, a zis ca el renunta la numarul nasterilor marocane dintr-un an. Si au invins. Conflictul cu Mauritania i-au ridicat si pe algerieni, care voiau si ei o parte din Mauritania, ca sa aiba iesire la Ocean. Hassan le-a raspuns ca le da voie sa faca un pod pana la ocean, dar aerian.
Noua ne era frica. Eram la 15 km de frontiera. Din balconul apartamentului vedeam frontiera. Seara aratau la TV : marocanii captura de arme rusesti, iar algerienii captura de arme americane.

Am fost in excursie totusi in Algeria. Am vazut Algerul si Oranul. Frumos Oranul.
Am fost undeva sus, la Cruce( ?). Ne era frica. Numai serpentine. Oras prins de ciuma( ?) Albert Camus a trait acolo( ?). Nu sunt sigur de nimic. De aceea am pus semnul intrebarii. Am dormit la Oran. O alta noapte la Alger intr-un hotel mizerabil.
Am fost opriti si aici de politisti pentru viteza excesiva, dar n-am patit nimic.

Nu am primit catedra intreaga la liceu ca nu au avut. Mi-au dat o clasa la gimnaziu cu 47 de fete. Am lucrat o saptamana si apoi am refuzat sa mai lucrez cu ele.
Galagioase si multe. Cu greu m-au lasat la 17 ore pe saptamana. Avand insa terminale,
se putea si asa. Chiar sub 18 ore.
Am decis sa mergem acasa. Sa nu mai prelungim. Copilul facea 7 ani, si nu concepeam sa nu inceapa scoala la noi. Pentru el am venit, ziceam, pentru el plecam.

Cand sa merg sa-l aduc de la Misiunea Franceza pe fiul meu, desi am plecat din timp, pe la 5 far 20, accelerez, intr-a treia fiind, ajung la 70 la ora, in plin centru si trafic, si, la prima intersectie, un galigan de aproape 2 m, pesta 90 kile, pe o motoreta imi taie calea executand viraj la stanga. Franez zdravan, el cade pe capota, aproape de parbriz. Galiganul se lateste apoi exact in fata rotilor masinii mele, iar motoreta a plecat de sub el, aproape un metru. M-au lasat sa-l aduc pe baiat de la scoala, si m-au chemat la politie.
Ce viteza ati avut ? 40km/ora. Cum asa ? 14 m de frana neagra in asfalt ? Da, am franat de doua ori. N-ati vazut ca era intrerupta ? Nu cred ca a tinut minciuna, dar mi-au dat drumul, pe motiv ca el era de vina. Mi-a fost frica de el si de neamurile lui. Dar macelarul a fost cuminte. L-am chemat in judecata prin asigurarea mea, sa-mi repare masina, care era un pic zgariata pe bara. Asa s-au linistit toti. Dara de frana a stat saptamani de zile in asfalt.

Cand au auzit « prietenii romani », au si inceput sa cleveteasca cum ca eu, nemaisuferindu-i, am inceput sa-i calc cu masina. Glumeau si ei !?

Asa ca, in primavara lui 76, ma asociez cu doua brasovence, si plecam acasa cu doua masini, ca sa ducem din lucruri. Vara sa ne fie mai usor. Traversaram de la Melia la Malaga, cu un vapor fara punte. Ne-au pus masinile cu o macara pe vapor.
Noaptea am crezut ca mor. Un catalan la capul meu a vomat tot timpul.
Colegele au vomat si ele, dar in alta cuseta. Asa ca, a doua zi n-am fost buni de nimic.
Totusi eu am condus toata ziua, fara pauza, cand o masina, cand alta. La italieni, cand au vazut fiatul sport ultraincarcat, au zis ca asta e masina sport, nu de transport.Trebuia sa ne incadram in timpul celor 10 zile de vacanta, cu dus si intors.

Parasirea Marocului din aeroprtul Oujda, cu opriri la Paris, Geneva, Roma, Otopeni- Bucuresti. Nu va povestesc acum frumusetile pe care le-am vazut peste tot.
La Paris, pe Chaps Elysee, ne opreste unu. Il chema Radu, din Obor. Sa ramanem in Franta. Casa, masa gratuit, plus 2500 fr. pe luna pana ne gaseam de lucru. N-am ramas.
Am venit acasa, mi-am luat Dacia 1300, rosie , cu jumatate valuta, ca sa nu stau la rand, si cu blocul motor spart.
De ce am venit acasa ? De ce n-am mai stat ca si ceilalti ? De ce n-am ramas la Paris ?
Nu stiu.
Stiu insa ca am venit si a doua oara in Maroc, in 1982.

MARRACKESH, MARRACKESH!

Era titlul unui cantec pe care l-am cantat in noaptea de Revelion 1982.
N-a durat mult si, prin martie, aflam ca marocanii vor iar profesori. Ei preferau pe cei care au mai fost, iar in tara se facuse déjà un curent sa mai mearga si cei care n-au mai fost.
Mi-am facut dosar din nou. La interviu n-a fost nicio problema. Dupa ce semnam contractul, de data asta facem pregatire « politica » la Stefan Gheorghiu, 1-2 saptamani.
Acolo ma ridic si intreb : Cata datorie externa mai avem, cat mai dureaza pana o achitam, si ce trebuie sa facem noi, cei care plecam, pentru a o achita ?
Mi s-a raspuns clar : « 11 miliarde, duceti-va, veniti, care mai veniti, si om vedea dupa aceia. » Cineva ne-a vorbit despre merele de la munte, mici si gustoase. Cele de ferma erau criticate : mari, cu multa apa, si atat.

Aflaram ca nu ne da drumul cu copii. Am facut memoriu la Minister si la CC., prin care ii incunostintam ca, fara copil, nu plec.
Mi s-a raspuns la telefon, inainte cu o zi de a pleca, cum ca mi s-a aprobat asa cum am cerut. Si mi-a inchis telefonul functionarul de la pasapoarte de la Ministerul Invatamantului.
Cu curaj, ne facem bagajele, iau si copilul si plecam la Bucuresti.
Din cei peste 360 de profesori, care am fost recrutati, am fost singurul cu copil care am si plecat.

La Rabat, desi imi promisesera de la Bucuresti(ca si in prima cooperare), ca-mi dau un oras cu misiune franceza, nu mi-au dat. Le-am spus si lor, ca si celor de la Bucuresti, ca, daca nu-mi dau ce cer, plec acasa.

A durat cateva ore, pentru deliberare. Timp in care m-au chemat de vreo doua ori. Si asa am ajuns la MARRACKESH, unde era cea mai renumita misiune franceza , numita « Victor Hugo ».

Oras mult mai mare decat Oujda, mult mai frumos. Era Resedinta a doua a Regelui.
Aer uscat, numai bine pentru ceea ce cerusem pentru fiul meu.
Acesta e si motivul pentru care am venit si a doua oara :pentru a scapa de o alergie.

Bani au fost chiar mai putini decat in 74-76. Se duceau la decretul 33, revizuit.

Clima era formidabila. Ziua cald, peste 40, dar serile erau racoroase.
Cand batea vantul dinspre Sahara, veneau furtuni de nisip rosu, pe care il luam cu farasul de pe balcon. Seara insa venea o briza de la Muntii Atlas, vesnic acoperiti cu zapada.
O vedeam in unele seri chiar din oras.

Aci comunitatea romaneasca era mai mare. Erau si ingineri ce predau la scoli tehnice.
In primul an am stat pe marele bulevard Mohamed V, pe unde treceau camioanele de mare tonaj. Era un zgomot asurzitor. Cu romanii ne intelegeam relativ bine. Au fost si certuri. Mie imi zicea un inginer, ca sunt factor de echilibru. Pentru ca eram singurul ce mai fusesem inca odata in Maroc. Eu mai si glumeam cu ei, spunandu-le ca am gasit carne de porc cu 20 de dirhami. Cum asa , ca mai ieftina de 40 nu e ? Pai eu am luat num ai o jumate, ca nu-mi trebuie mai mult. Iar ne-o facu olteanu, ziceau ei,un pic suparati pe mine ca i-am pacalit. Era o goana dupa ieftin si economii incredibila.

In anul urmator prind o cunostinta si stam la un functionar de la primarie, doua luni, pana ce vila lui a fost gata. Am inchiriat eu etajul, si niste prieteni din Bacau, parterul.
Plateam mult :fiecare cate o mie, dar facea.
Am stat in conditii. Copilul era mare de acum si avea nevoie de camera lui.

La proprietar am fost invitati de ziua moutonului. Am facut poze cand l-au egorjat,
Am mancat cu ei.
Aveam si alti prieteni, parinti de ai colegilor fiului meu. Fiul meu a ramas prieten bun cu doi dintre ei. Tatal unuia era director de banca. I-am pregatit si fata la matematica. A luat bacul datorita matematicii. Natalie picase cu un an inainte. Inchipuiti-va ca am ramas prieteni. Fiul lor David, coleg cu fiul meu, e in Franta. Iar celalalt prieten al fiului meu, e in New York, unde e si fiul meu acum. Ca sa vezi cum duce ziua cu noaptea!

Sper sa nu va plictisesc. Iata ca in primavara lui ’84, se turneaza niste filme la Marrackesh. Pentru care aveau nevoie de figuranti.
« Le gard du corp », cu Samy Fray( ?), Jeane Birkine, in rolurile principale, si Gerard Jugniot in al doilea rol important. Am avut rol de figurant in care ma vad foarte bine cu sotia, plimbandu-ne prin Medina Marrackeshului, exact in spatele personajelor principale.
« Fil blanc, fil rouge », american, a fost al doilea film, in care eram grefier intr-un proces. Cu si despre evrei. Pelicula de o ora, filmata la Marrackesh, a disparut. Asa se zicea atunci. Eram prieten cu frumoasa actrita americana, cu care, nestiind englea, ma intelegeam cum puteam.
“Casablanca, Casablanca”, a fost al treilea si ultimul film in care am facut figuratie.
Era toamna, racoare seara, actiunea era filmata pe un stadion. Scenarist si interpret un tanar italian de vreo 27 de ani. Franceso Nutti, cu mama lui ca insotitoare, era si eroul
principal. Jucator de biliard, nu voia sa filmeze decat scena in care lovitura cu care castiga sa fie reala, iar noi, figurantii, sa sarim in sus de bucurie. S-a filmat de zeci de ori,
pana s-a reusit.

Am sosit cu avionul de la Bucuresti, cand am plecat din Bucuresti. Desi puteam sa venim cu masina. M-am dus acasa in decembrie cu trenul s-o iau. 10-12 zile dus-intors. Dus cu trenul, intors cu masina. 5000 de km, in 5 zile si cinci nopti. Cu Dacia 1310. A rezistat saracuta pana in deaulul Marrackeshului unde s-a blocat blocul de lumini pe faza lunga. Peripetii sunt multe de povestit.
Si din acest drum, si din excursia catre casa dupa primul an, si din drumul pe care l-am facut in primavara lui ’85, ca sa duc din lucruri acasa, pentru a ne fi usor pe drum.

Am semnat pentru prelungire, fara sa stim ca in vara, dupa vacanta, ni se va spune sa venim acasa definitiv, dar nu oficial. Unii au venit fara sa mai zica nimic, altii s-au oprit definitiv in Franta, altii plecasera ceva mai dvreme in Canada,, etc.
Noi am venit acasa, am lasat baiatul, si am venit inapoi cu speranta ca totusi…
N-am reusit sa luam decat salariile pe vara, dar nu toti, si nici primele de repatriere.
Intr-un ziar a aparut un articol despre Ceausescu cum numai dupa revolutie, la noi s-ar fi putut scrie despre el. Se certasera, Hassan cu Ceausescu, pe o problema evreiasca cred. In primavara lui 85 fusese un Congres la fes, unde participase si Moses Rozem.
Stiu multe lucruri, dar nu e cazul si locul sa le povestesc aici.

La Rabat, cand mergeam la Ambasada, trageam toti romanii la acelasi Hotel.
Se chema « Central ». Odata eram asa de multi, asa de galagiosi, ca proprietareasa a trebuit sa intervina. Imi aduc aminte ca ne cumparam de la un butic, din apropiere, conserve de peste tajin. Era iute. Cu paine, cu racoritaore, sau chiar si bere.
Ne simteam bine pana a doua zi,cand trebuia sa mergem sa dam banii la decretul 33.

Dar, una peste alta, a fost bine. Multe ar fi de spus.
Pentru cei mici, pentru copii, a fost « Marocul COPILARIEI ». Pentru noi, a fost
« Marocul TINERETII noastre » si al maturizarii. A fost o experienta de viata foarte interesanta. Pe ea m-am sprijinit cand am plecat in Franta, dupa revolutie, ca profesor
contractual, pe un an, si am stat doi.

Amandoua aceste experiente m-au ajutat, m-au incurajat sa plec definitiv, in anul 2000 in America. Atunci, in primavara lui 2000 se canta « Mama mi-am facut valiza,/ Mama plec in America . » Unde sunt si acum, de unde va scriu, si va povestesc.
Si inca muncesc. Cand ma opresc voi scrie pentru mine o carte.
Daca bunul Dumnezeu ma va ajuta.

Va doresc multa sanatate la toti.
Cu prietenie,
Ion

Descopăr cu uimire existența și “vâna” unui grup/curent care încearcă să (re-)găsească rădăcinile poprului român exclusiv în daci, negându-ne filiația romană. Se merge mai departe cu negarea esenței creștin-ortodoxe a poporului român, catalogând-o drept o “cumplită rătăcire”. Noi la origine am fi zamolxieni și, dacâ “ne-am elibera” de religia iudeo-creștină, de fapt străină nouă, am “reveni la matcă”, devenind neozamolxieni. Unii dintre noi chiar au ajuns acolo.

Urmăresc de câteva zile un articol care dezbate această temă pe Rețeaua literară.

Acest grup sau curent din care face parte și autorul articolului (având multe sinergii cu dl. Pavel Coruț) încearcă – cum au încercat și alții, lamentabil – să restituie mândria nației române printr-o mitologie eroică, printr-o simbolistică măreață – neînțelegând că este exact lucrul de care avem nevoie cel mai puțin. Încearcă să faci un bulversat nevrotic, ce se lamentează neîncetat, furându-și a mia oară aceeași căciulă să-și vadă măreția și originea eroică și vezi ce obții. Se merge până la a afirma paternitatea dacilor în geneza romanilor sau a grecilor. Este exact ce ne lipsea.

Este ca și cum s-ar apuca francezii să-și nege latinitatea și să-și “redescopere” identitatea galică, zeitățile galice și – temându-se că le poate oricând pica cerul în cap - să-și caute un Miracoulix, care să le prepare zilnic vestita Potion Magique.

Jesus!