Că mai întâi de toate iaste tăcérea. Deci tăcérea face oprire, oprirea face umilinţă şi plângere, iar plângerea face frică, şi frica face smerenie. Smerénia face socoteală de céle ce vor să fie, iar acea socoteală face dragoste, şi dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii. Atuncea va pricépe omul că nu iaste departe de Dumnezeu.

Și în caz că nu știați cine-i Flavor FLav, it’s the dam’ nigga with the watch:

De data asta priveam cu oarecare blazare apropierea evenimentului. Dealtfel biletele le-am cumpărat pe E-Bay cu doar căteva zile înainte. La primul concert le cumpărasem – mult mai scump – cu vreo 2 luni inainte.

În ziua concertului s-a schimbat însă totul. N-ar fi trebuit să merg la muncă, oricum n-am reușit decăt să stau pe net, căutând informații despre playlist, vreme, locație, etc. Aflu cu suprindere că se mai găseau bilete la caserie, chiar în ziua concertului, deși Commerzbank Arena este un stadion relativ mic, doar 45.000 de bilete fuseseră în vânzare, față de aproape 90.000 pe Nou Camp.

Frenezia și prețul berii creșteau cu fiecare metru cu care ne apropiam de stadion. În chiar incinta stadionului – unde am ajuns pe la 19:30 – un pahar de bere costa 3,90 € . Nevoiți fiind, datorită proastei semnalizări, să ocolim jumătate de stadion, ajungem alergând la intrarea indicată pe bilet și coborâm pe gazonul dominat de uriașa scenă, cu deschidere de 360 de grade, de unde și numele turneului:

După ce, în jur de ora 20:00 a terminat line-up band-ul (Kasabian, la Barcelona au cântat Snow Patrol), multe coate înfipte pentru înaintare, reușim să ocupăm un loc bunicel. Deși suntem mult mai aproape de scenă de data asta, diferența de înalțime între nemți și spanioli, a anulat avantajul.

O oră în cap am așteptat apusul soarelui și apariția băieților, dar n-am ratat urcarea lor pe scenă:

Începutul nu l-a dat, cum mă așteptam o piesă cunoscută, care să ne ia pe sus, ci un pasaj instrumental nou/nescusocut: Return Of The Stingray Guitar. Ne-au luat apoi imediat pe sus cu Beautiful Day, New Year’s Day (cântată pentru prima oară în acest turneu) și Get On Your Boots. După cele 3 reprize de sărit în sus, a urmat melodia mea preferată, care a înlocuit One, odată cu apariția noului album, Magnificent:

“Only love … only love can … leave such a scar”. Foarte tare! Nu pot disocia melodia de clip-ul din Linear, cu întoarcerea în anii 80 și adolescență, văzută printr-un TV dereglat. Gotta see it!

La Miss Sarajevo, Bono a avut mare curaj. Neputând niciodată să-l înlocuiască pe Pavarotti a cântat încet, cu respect față de vocea lui Lucioano, pe care parcă doar îl acompania.

Sunday Bloody Sunday l-a asociat de data asta cu evoluția islam-ului. Pe ecranul verde, acoperit de scrieri în arabă, apărea o tânără foarte frumoasă acoperită de un văl. Mesajul, cântat de căteva ori, acompaniind imaginile: “Change your heart (Islam)!”. Destul de diferită nuanța de vechiul lui “Co-Exist”.

Mesajul reverend-ului Desmond Tutu, urmat de One și n.b.! Amazing Grace au fost … comuniune în iubire, reușind să miște chiar și sufletul teuton.

Dacă-i cunoștea pe nemți mai bine, făcea asta mai spre început, căci după acest moment, descătușarea a fost totală, culminând în Elevation:

După Where The Streets Have No Name și-au dat jos chitările, pregătindu-se să părăsească scena. Cântaseră doar 2 piese de pe No Line… tot concertul, eram puțin dezamăgit. Nu pentru mult timp, căci după intoarcerea pe scenă, au mai cântat Hold Me, Thrill Me, Kiss Me, Kill Me, așa la Oha, With Or Without You și au încheiat cu un elevating Moment Of Surrender! Gotta read the lyrics:

Deși din același turneu, concertul a fost foarte diferit față de cel de la Barcelona. Playlist-ul mi s-a părut mult mai bun, sunetul însă a fost disproporționat de tare pentru arena din Frankfurt. Practic, dacă nu cunoșteai melodiile, nu înțelegeai mare lucru. Publicul, deasemenea, mult mai greu de antrenat, Bono mai bătrân cu un an și ceva mai puțin mobil datorită accident-ului la coloană. Apropos de accident, făcea glume, cum că l-au reparat medicii nemți și “I have a “Made in Germany” sticker on my ass”.

Dincolo însă de playlist, stadion și sonorizare, rămâne experiența de neuitat a vibrației alături de U2, a comuniunii în libertate și păsare. Read the damn lyrics and … feel Bono!

Poze și filme: http://cioiulescu.net/gallery2/v/6139/2010_08_U2_Frankfurt/

Găsit aici.

 http://en.wikipedia.org/wiki/Lloyd_Blankfein

Ce mi s-a intamplat insă ieri, îmi confirmă definitiv impresia că nemții, poate și alți occidentali, încep să invețe din lecțiile passe-par-tout-ului balcanic. După un accident banal de circulaţie cu un bătrânel simpatic, conducând relaxat un Jaguar decapotabil, ne-reușind să ajung cu el la un compromis privind împărțirea vinei, am fost nevoit să chem poliția. El, zăbovind destul de mult după ce stopul se făcuse verde, mi-a dat impresia că mă așteaptă să mă urc în mașina mea, parcată pe trotuar. Imediat ce deschid însă portiera, pleacă brusc de pe loc, retezându-și oglinda de portiera mea. Bătrânelul era de fapt atât de distrat încât nu mă observase nici pe mine, nici schimbarea semaforului.

Die Polizei, ajunsă în scurt timp la fața locului, ne ascultă tărășenia, după care unul dintre ei scoate o cărțulie mică din buzunar și, întorcându-se spre mine începe să-mi recite: “Deci, parcat neregulamentar – 35 €, incomodare pietoni – 15 €, provocare accident minor – 70 €, total 120 €. Bagă apoi cărțulia la loc în buzunar și, zâmbindu-mi galeș îmi face urmâtoarea propunere: “Dacă însă vă hotarărâți să acceptați toată vina, semnați aici și uităm de toate”. În timpul ăsta, un tătic împingând un căruț, nu reușea să treacă de mașina mea, care ocupa cam tot trotuarul și, bucuros că poliția e acolo, începe, în cel mai pur pseudocivism nemțesc să-mi facă morală și să ceară polițistului o pedeapsă cât mai aspră pentru mine. Acesta, la rândul lui, în cel mai pur stil de Garcea bucureștean se răstește la tăticul cu copilul în căruț: “Nu vedeți că i-am pus deja cătușele? Haideți circulați mai departe că ne facem noi treaba!”. Apoi, întorcându-se spre mine mă întreabă cu același zâmbet galeș de dinainte: “Deci, v-ați hotărât?”. Eu, bineînțeles, mă hotărâsem. “E, vedeți că se poate? Noi scăpăm de completat hârtii, Dvs. faceți economie!”, mi-a mai aruncat înainte să plece.

În altă zi, cineva, având treabă la tribunalul din Darmstadt, parchează mașina pe o bordură, în rând cu alte 20 de mașini, parcate la fel, având grijă să nu fie vreun semn de parcare interzisă. Când se întoarce la mașină, un polițai – de fapt nu era polițai, ci angajat la Ordnungsamt, direcția de ordine și disciplină – tocmai îi aplica o amendă în geam, motivând degajat că, deși nu era semn de parcare interzisă, șoferul ar fi trebuit să observe că din cauza mașinii lui, carosabilul nu mai avea lățimea legală minimă de 2,5 m. !!!
Persoana respectivă se intorcea de la judecarea unei contestații împotriva ridicării permisului pentru că fusese înregistrată de un radar fix. Judecătorul îi explicase zâmbind că acel radar, bine ascuns la câțiva metri de semnul de lmitare la 60, pe un drum drept de 4 benzi, finanțează o parte din cheltuielile landului Hessen, înregistrând zilnic între 200 și 350 de depășiri de viteză.

Frustrantă la prima vedere, această schimbare de comportament a nemților, arată totuși capacitatea lor de a învăța. Confruntați cu criza ultimilor ani, au preluat din modelele comportamentale ale uriașei minorități est-europene. Pentru ei este un câștig, îi face mai puțin inflexibili, mai deschiși, mai umani. Rămâne de văzut, dacă schimbarea este conjuncturală, sau manifestare a unei simbioze profunde. Oricum ar fi, balcanismul se manifestă cu putere în cea mai mare piață a Daciei Logan.

Ne-bunul despre care vreau să vorbesc nu are nimic de a face cu noțiunea de bolnav psihic, este mai degrabă un arhetip, acel om prea cuprins de egoism, frustrare și răzbunare, un ne-bun cu el și cu cei din jur. Refuzând viața pe care o are, încercările ei, el refuză și binele și iubirea din ea. Blocat în frustrarea că viața lui nu este cum și-a imaginat-o, înlocuiește iubirea de viață cu gelozia pe viață. Utopia despre cum ar trebui s-arate viața și lumea lui – care, din păcate, este mai mult rezultatul programării subconștiente familiale și sociale, decât al dorințelor proprii – ajunge să-i fie mai aproape decât propria piele.

Dar, nu suntem cu toții egoiști? Nu ne răzbunăm cu toții pe ceilalți când credem că soarta ne-a nedreptățit? Nu urâm, nu invidiem? O facem, dar nu pe față. Putem încă balansa binele, bucuriile din viața noastră cu răul și amărăciunea.

Ce ne facem însă când întâlnim o persoană care, dintr-un motiv sau altul nu mai poate face acest balans și, nemaiștiind altfel, încearcă să arunce o parte din balastul pe care-l duce în cârca noastră? Ne simțim la rândul nostru nedreptățiți. Adică, de ce să ducem noi în spinare balastul altcuiva? De ce să-i suportăm dezechilibrele? De ce să-i înghițim răutățile? De ce să-i vedem fața plină de reproșuri?

Dezechilibrul crește acum de partea noastră, a celor echilibrați, care ne acceptăm soarta și ne luptăm bărbătește cu viața pentru visele noastre. Nu obișnuiam să ne simțim nedreptățiți, dar acum, sub povara aruncată în cârca noastră de cei ne-buni, incepem să simțim și povara nedreptății. Îi acordăm din ce în ce mai multă importanță, așa cum au făcut-o cândva și ne-bunii al căror comportament ne împovărează acum. Și ce să vezi? Începem, ca și ei, să gîndim cu răutate, să acționăm din dușmănie. În curând echilibrul pe care ne simțeam stăpâni pânâ mai devreme, se face praf. Ne enervăm. Răspunsul nostru devine disproporționat. Căpătăm o fobie răutăcioasă, întrebându-ne tot timpul cum de s-a ajuns aici. Nu ne mai recunoaștem. Și furia se amplifică singură: de ce a trebuit eu să ajung în halul ăsta de furie, de ce n-a putut celălalt să-și vadă de problemele lui, fără să mă-mpovăreze pe mine? N-a putut!

Pentru echilibrul nostru este însă prea târziu. Încet, încet cădem în aceleași capcane ale gândirii pe care le-am văzut și criticat la celălalt pe când eram echilibrați și ne credeam imuni la ele. Cea mai mare dintre ele: dacă nu venea el cu răutatea lui, să mă înrăiască pe mine, eu eram bun și echilibrat în continuare. Ne dăm seama că celălalt ne-a atras în capcana lui, a acuzei și ne-buniei. Și ne afundăm și mai mult acuzându-l pe celălalt pentru asta. Până la fund.

In final, “at the moment of surrender, of vision over visibility”, ne dăm în sfărșit seama de greșala noastră, de păcatul nostru: Căndva în acest proces am dat cu piatra, am judecat și am făcut-o din suflet, ne-am luat dreptul inamovibil al judecătorului și am dat cu piatra, crezându-ne în trufia noastră prea buni, imuni, puternici și statornici în echilibrul nostru perfect. Capcana noastră.

Și am pierdut, căci nu noi am atras ne-bunul în capcana noastră, a prea-buniei, ci am sărit din ea direct în cea a ne-buniei. Din lac în puț. Halal echilibru!

Dragă Ion,

Am aşteptat in fiecare zi cu sufletul la gura urmarea povestirii dumneavoastră. Mulțumesc pentru împărtășirea sinceră a frumoaselor amintiri din acel acasă exotic și acea extraordinară aventură care a fost Marocul pentru mii de români în anii ‘80.

Cum ați observat în final, Marocul copilăriei, pentru noi, al tinereții pentru părinții noștri, a fost o experienţă determinantă, care – sunt convins – ne-a schimbat viețile într-o bună măsură. Evident, experienţa a fost mult amplificată de antiteza cu lagărul de acasă. Marocul profesorilor, inginerilor și medicilor români a fost – cred – și un fenomen-experiment social: comuniatatea românilor era formată aproape exlusiv din intelectuali.

Cel mai important efect l-a avut însă vibrația umană extrem de puternică a marocanilor. Am redescoperit-o – revenind în Maroc – ca pe o coardă aparte a sufletului meu, care doar acolo vibrează.
Într-adevăr merită scris despre această experienţă, pentru mulți dintre noi, “copiii”, echivalentă ca bogâție și profunzime cu Humuleștiul lui Nică. Acest vis îl am și eu. Ar fi minunat de așternut pe hârtie cele 2 perspective: a copiilor și a tinerilor.

Cu bucurie în suflet,
Ciprian

P.S. Cu permisiunea dumneavoastră voi aduna capitolele într-un articol separat:

Pregatirea pentru Maroc,
Primul an in Maroc

De la inceput, as vrea sa precizez urmatoarele:
E mult de-atunci. Deci ce voi spune sunt amintiri inca vii.
Marocul pentru mine, ce am trait in Romania comunista, a insemnat botezul: aerian, si de frontiera noua, si nu numai.

In 1973 se pleca pentru prima data in Maroc. S-a aflat cumva pe sest, cum ziceam atunci in argou. Nestiutor fiind de limba franceza, am ratat primul an. Cand au plecat foarte putini profesori. Sa zicem un esantion experimental. Sub 100, in orice caz.

Incurajat de colegii mei de liceu si facultate, Coco si Alic, si buni prieteni de familie, in martie 1974, ma apuc sa citesc o carte, intitulata “Invatati limba franceza fara profesor”. La liceu facusem rusa si germana.
Depun dosar, cu putine sanse si sperante.
Concursul avea loc peste o luna-doua. Am reusit sa invat bine 25 de lectii, si cuvinte cat au putut incape in memoria mea, intr-un timp asa de scurt. Dosarul mi s-a aprobat.
Ma prezint la concurs si il trec cu usurinta chiar, si cu felicitari din partea juriului pentru expunerea lectiei de matematica in franceza. Spre surprinderea prietenilor ce erau deja in Maroc. Chiar inaintea unora care facusera franceza in liceu, dar vorbeau mai prost ca mine, dupa numai doua luni de citit o carte. Mai mult, le-am cerut sa-mi dea un oras in care e misiune franceza pentru ca aveam de gand sa merg cu sotia si copilul.
Nu mi-au dat, dar nu m-am lasat batut. In al doilea an am schimbat orasul.

In 74-75 am lucrat in frumoasa asezare montana Azrou, la 15 km de Ifrane, resedinta de iarna a Regelui, la 60km de Meknes si vreo 80 de Fes, capitala spirituala a Marocului.
Paduri cu cedri seculari inconjurau micutul orasel de aproape 30.000 de locuitori. Era un cedru pe care l-am inconjurat cu bratele, 9 persoane adulte si copii. Avea o creanga crescuta in unghi drept. Niste turisti “nesimtiti” au incrustat in coaja bietului copac svastica germana.
In padure, maimultele erau in stare de libertate.
Mirosul de cedru l-am adus si acasa intr-o masuta de lemn sculpata intr-o radacina de copac de cedru, dintr-o bucata, precum si alte obiecte din cedru si abanos :linguri, furculite, cutite.
Cea mai frumoasa amintire insa consta intr-un covor de lana lucrat la mana, de copilasi, fetite, pana la 6-7 anisori, intitulat « Fleur du jour ». Greu de aproape 35 de kg., l-am transportat impachetat si pus pe portbagajul micutului meu Fiat 127.
A dormit o noapte-doua in parcajul subteran de la Notre-Dame in Paris. Multe masini au fost furate, inafara de a mea. Era murdar si plin de tantari invelisul in care era pus covorul ce avea valoare mare. In jur de 1800 de dirhami, aprox. 600$, in Paris ar fi facut cel putin triplu. Am scapat si acolo de furt, si la frontiera noastra de vama, pe motiv ca era manual.

Liceul Tarick era renumit in tot Marocul pentru matematica.
Aici elevii erau foarte buni. La bac. treceau intotdeauna peste 80%.
Eu am avut foarte bune rezultate in acel an, avand numai clase terminale.

Comunitatea romaneasca numara : doua familii de profesori si una de medici venite cu un an inainte, si cinci familii de profesori venite odata cu mine. Unii din Moldova, altii din Ardeal. Ne intelegeam bine, ne vizitam. Stateam cate 2 familii in aceasi vila, aveam si prieteni fancezi si marocani cu care ne vizitam.
Cea mai placuta amintire o port Kadijei, vecina noastra. Avea niste ochi negri-stralucitori cum numai vazusem pana atunci. Hussein, sotul ei, a acceptat sa pun masina mea in garajul lor, care era liber toata saptamana. Hussein pleca la munca cu saptamana. Pe Kadija o incuia. Numai noi aveam dreptul sa o vizitam. Avea incredere in noi.

Am fost invitati la masa la ei. Aveau un ritual formidabil.
Ne spalam toti pe maini intr-un lighenus cu apa turnata ditntr-o cana de gazda.
Din momentul respectiv nu aveai voie sa pleci de la masa. Sau daca plecai, la revenire trebuia sa te speli din nou pe maini. Bucata cea mai buna era intinsa de gazda oaspetelui.
Cuscusul marocan si puiul tajin erau mancaruri alese. Nu beam decat apa si Fanta.

Ar mai fi multe de povestit de aici, din primul an. Despre fiul nostru Iulian, am sa va povestesc intr-un capitol separat. Avea atunci 5 ani. Cand am plecat de acasa avea 39 de grade temperatura. Uff, Doamne!
Ma opresc aici.
Urmeaza ceilalti 3 ani :la Oujda un an, la Marrackesh 2 ani.

Azrou, primul an

Dej, Constanta, Ploiesti, Bucuresti, Braila, Sibiu, si Craiova erau orasele noastre din care veneam in acel mic orasel de munte. Pentru un pumn de dirhami.
Pentru ca majoritatea castigului mergea in buzunarul statului roman si marocan.
Banii ii duceam la ambasada, din cand in cand. “Banii mei, banii mei,/ La tovarasul Andrei. El ne lua din bani, in baza decretului 33. Ne ramaneau foarte putini. Dar era mai mult decat in Romania.
Cand ne-am intalnit cu Ambasadorul Popescu, medic de meserie, la o masa festiva, in preajma sarbatorilor de Craciun, ne-a spus asa :
Nu cumparati aur(era ieftin), nu faceti economii. Decat pentru excursii.
Aveam sa-i dau dreptate mai tarziu, cand am vazut, aici,in America fiind, un epitaf pe mormantul unui ofiter-erou : « What we keep in memory is ours forever ! »
Asa am si facut.
Ne-am luat masini din banii de instalare si cateva economii. Eu si Sandu, cu care stateam in aceeasi vila. Radea Sanducu cand vedea cum tupaia fietelul prin denivelarile usoare ale soselei ce ducea prin El Hajib la Meknes. El avusese déjà in tara Dacia 1300 break.
Kati ii mai zicea cateodata : » Nu ma pot enerva ! » Eu voiam sa o ajut sa se enerveze, dar am aflat mai tarziu sensul expresiei : ca nu avea voie sa se enerveze ; asa ii spusesera doctorii.

In primavara anului ’75, ne vin prietenii de la Oujda, tot cu un Fiat 127, cu inca o familie in aceeasi masina. Noi mai luam o famile din Braila, ne intalnim si cu alti prieteni la Kenifra, si plecam in cucerirea Sudului : Ouarzazate, Moulay Idriss( nu mai stiu cum se scrie ). Ne-am oprit la Marrackech(Mraksh, cum ziceau marocanii). Aci am dormit la familia Brad, fratele poetului Ion Brad.
Plecam spre Sud. In drum ne pozam pe dune. Atentie la scorpioni ! Faceam pipi in drum de frica. Asa faceau si ei. Toti marocanii. Nu plecau departe de autobus.
In drum spre Ouarzazate, spre seara, cand soarele apunea, pe un cer clar, albastru, ne izbeste de afara, era un pic racoare catre seara, un miros nemaintalnit pana atunci. Un parfum puternic de flori de portocal. Am oprit in dreptul plantatiilor regale.
Am luat niste portocale pe care ni le-a dat un lucrator direct din portocal.

Hotelul in care am fost cazati era extraordinar de frumos si de curat. Cu un personal dragut, si nu prea scump. Perdelele camerelor mi-au placut, si faptul ca la baie invarteai un buton si il programai atat cat aveai nevoie sa stai in baie.
Am fost si la Taroudant. Albastru de Taroudant al costumelor imi straduie si acum in minte. Am vizitat si castelul Moulay Idriss. Dezamagire totala. Parasit, o capra si doua gaini intr-o curte,
Ne-am intors pe la Agadar, Casablanca, Rabat, Azrou.
Frumoase locuri, frumoase amintiri.

La Meknes, la Fes mergeam mai des in Medinele lor. Cea mai frumoasa era cea din Fes.
La Casablanca mergeam dupa cumparaturi. In Medina il cunosteam pe unul pe care il chemama Vasile. Stia si romaneste.

La scoala n-aveam probleme. Ma intelegeam bine cu elevii.
Odata au facut greva. Am intrat in clasa. Au venit la mine si mi-au spus sa plec.
Aveau probleme cu administratia pentru prelungirea orei de stingere la internat de la 11 la 12 noaptea. Eu le-am explicat ca nu e bine nici cum fac si nici ce cer.
Pana la urma mi-au dat dreptate.

Nu stiu ce/cine m-a impins, ca mi-am lasat cioc. Nu prea sunt un barbos.
Vad ca in clasa unul din elevi isi lasa cioc la fel ca mine.
La sfarsit de an, inainte cu 100 de zile de bac., elevii dau o serbare, in memoria absolvirii.
Punctul de atractie era imitarea profesorilor.
Unul vine la mine si imi cere trenciul si serviata(un plic de vinilin, cum era pe la noi pe atunci). Eu ma prind, intru in sala pe intuneric, si apare cel cu cioc, in trenciul meu, cu plicul sub brat si incepe : »Matematica e sportul mintii. Ca sa invatati trebuie sa faceti exescitii multe. Ca in sport. Zilnic :zeci, sute… » Cu o voce cam pitigaiata, asa probabil mi se facea vocea cand ma ambalam in sfaturi . Toata lumea radea. Dupa fiecare imitatie se aprindea lumina, iar imitatul se ridica in picioare.
Toti au ramasi surprinsi cand eu m-am ridicat in picioare. Ma barbierisem. Nu mai aveam cioc. Inchipuiti-va ca s-a ras si mai mult.

Anul II, Oujda

In primul an, tot la Azrou fiind, de Craciun suntem invitati de prieteni sa-l petrecem la Oujda.
Hussein, sotul Kadijei, care era padurar, ne-a adus doi brazi frumosi.
Pe care i-am pus pe portbagajul fietelului si am plecat la 700km de Azrou, la Oujda.
Trecuram de Fes. O patrula a Jandarmeriei Royale ne face semn sa oprim. Ma fac ca nu
i-am inteles, pentru ca n-au semnalizat regulamentar oprirea. Nu era un filtru de politie. Ma uit in oglinda retrovizoare si mi se face frica. Erau cu mainile pe pistoale.
Am oprit, m-au dojenit spunandu-mi : »Ne faites plus jamais ca ! »
Motivul opririi erau brazii. Noroc ca Hussein stia legile si ne-a dat si un bon de cumparare. Altfel nu stiu ce am fi patit.
Ajunsi la Oujda, ne-am vazut cu prietenii, si cu ceilalti prieteni ai lor romani.
Am hotarat sa cerem transferul in anul urmator la Oujda, daca vor fi posturi de matematica vacante. Cei de la Azrou tineau de mine. Eu le-am scris ca, daca nu-mi dau un oras care sa aiba misiune franceza, plec. Asa se face ca mi-au dat un post la Lycee Technique in Oujda.

In anul urmator, am venit din Romania, direct la Oujda, prin Muntii Riff(cum se scrie ?). Ce frica ne-a fost. Marocanii vindeau kiff(asa se scrie ?) la tot pasul. Intrebat fiind Regele daca are plantatii de kiff, a zis ca in actele de cadastru nu apar. Erau nebuni sa le inregistreze.
Trei luni staturam la prietenii nostri pana ne gasiram un apartament pe Mohamd V, la Moumni. 400 de dirhami pentru 2 camere, in centrul orasului. Era convenabil.
Astfel fiul nostru putu sa mearga la misiunea franceza. Nu stia franceza decat ce invatase
cu copiii la joaca la Azrou. Odata, prietenul lui francez nu se duse acasa la apusul Soarelui, cum era conventia. Si ce bataie i-a dat tatal lui, si ce pedepsit a fost pentru asta…

In fine, la Oujda nu franceza era problema. In primul an fiind, fata de altii care erau in al doilea sau al treilea avea ceva probleme. Acolo a invatat sa scrie, sa citeasca pentru prima data. In scurt timp insa i-a ajuns, i-a depasit, si venea acasa cu micile premii, niste imagini. Ce se bucura, ce vesel era ! Ma opresc aici despre el.

Aci comunitatea romaneasca era mare. Era impartita pe prietenii si dusmanii.
Nu as vrea sa vorbesc despre asta. Ar fi urat din partea mea sa vorbesc despre amintiri urate, nu-i asa ?

Cu prietenii nostri si cu inca cativa ne intelegeam bine.
Un doctor oftalmolog, Valica, il invata pe fiul meu sa sparga si el un geam. Ca-l plateste el. Nea Janel, alt doctor, era si mai simpatic. Povestea cum ca la o frontiera n-a stiut unde are portbagajul Fiatului lui tip sport. Si s-a dus sa-l deschida in spate, unde avea, de fapt, motorul.

Acolo, era aproape Marea Mediterana. La Saidia mergeam mereu sa facem plaja.
Pe drum cumparam figuri cu galetusa si struguri rosii cu bobul mic si foarte dulci.
N-am vazut nicaieri o apa asa de limpede, un nisip asa de curat si de fierbinte ca acolo.

De Craciun am cumparat si acolo un brad. Dar era ceva stufos, din familia coniferelor, care nu era asa frumos ca bradul lui Hussein, din anul precedent.

Aproape de noi era si Nadorul, unde romanii construiau portul.
Melia era Zone frnache spaniole. La fel ca Ceuta de langa Tanger.
Benzina, cafeaua, bautura,tigarile, aparatura electronica, toate erau ieftine.
Scutite de taxe vamale. Muncitorii romani din Nador mergeau la Melia cu canistrele.
Ce aveti acolo ? intreba vamesul. Apa. O incercara azi, maine tot asa. Pana cand vamesii decat ziceau : Apa ? – Da, ziceau romanii si treceau cu canistrele pline cu benzina, la jumatate de pret fata de Nador. Spaniolii incurajau pe toate caile popularea orasului cu spanioli. Toate erau ieftine si scutite de taxe. Altfel riscau o cotropire demografica marocana.

In ianuarie sau februarie 76 moare Franco. L-au tinut sub aparate pana cand cineva din familie a fost de acord sa-l lase sa moara. Atunci am vazut Spania indurerata. Toti plangeau un dictator. Intelegerea cu el a fost, probabil, sa fie lasata o parte din Mauritania Marocului. Sahara Spaniola. Si au pornit razboiul. Hassan II a trimis cu bratele goale, numai in gilabale, 85000( ?) de oameni catre El Aioun( ?). Intrebat fiind de ce a facut asta, a zis ca el renunta la numarul nasterilor marocane dintr-un an. Si au invins. Conflictul cu Mauritania i-au ridicat si pe algerieni, care voiau si ei o parte din Mauritania, ca sa aiba iesire la Ocean. Hassan le-a raspuns ca le da voie sa faca un pod pana la ocean, dar aerian.
Noua ne era frica. Eram la 15 km de frontiera. Din balconul apartamentului vedeam frontiera. Seara aratau la TV : marocanii captura de arme rusesti, iar algerienii captura de arme americane.

Am fost in excursie totusi in Algeria. Am vazut Algerul si Oranul. Frumos Oranul.
Am fost undeva sus, la Cruce( ?). Ne era frica. Numai serpentine. Oras prins de ciuma( ?) Albert Camus a trait acolo( ?). Nu sunt sigur de nimic. De aceea am pus semnul intrebarii. Am dormit la Oran. O alta noapte la Alger intr-un hotel mizerabil.
Am fost opriti si aici de politisti pentru viteza excesiva, dar n-am patit nimic.

Nu am primit catedra intreaga la liceu ca nu au avut. Mi-au dat o clasa la gimnaziu cu 47 de fete. Am lucrat o saptamana si apoi am refuzat sa mai lucrez cu ele.
Galagioase si multe. Cu greu m-au lasat la 17 ore pe saptamana. Avand insa terminale,
se putea si asa. Chiar sub 18 ore.
Am decis sa mergem acasa. Sa nu mai prelungim. Copilul facea 7 ani, si nu concepeam sa nu inceapa scoala la noi. Pentru el am venit, ziceam, pentru el plecam.

Cand sa merg sa-l aduc de la Misiunea Franceza pe fiul meu, desi am plecat din timp, pe la 5 far 20, accelerez, intr-a treia fiind, ajung la 70 la ora, in plin centru si trafic, si, la prima intersectie, un galigan de aproape 2 m, pesta 90 kile, pe o motoreta imi taie calea executand viraj la stanga. Franez zdravan, el cade pe capota, aproape de parbriz. Galiganul se lateste apoi exact in fata rotilor masinii mele, iar motoreta a plecat de sub el, aproape un metru. M-au lasat sa-l aduc pe baiat de la scoala, si m-au chemat la politie.
Ce viteza ati avut ? 40km/ora. Cum asa ? 14 m de frana neagra in asfalt ? Da, am franat de doua ori. N-ati vazut ca era intrerupta ? Nu cred ca a tinut minciuna, dar mi-au dat drumul, pe motiv ca el era de vina. Mi-a fost frica de el si de neamurile lui. Dar macelarul a fost cuminte. L-am chemat in judecata prin asigurarea mea, sa-mi repare masina, care era un pic zgariata pe bara. Asa s-au linistit toti. Dara de frana a stat saptamani de zile in asfalt.

Cand au auzit « prietenii romani », au si inceput sa cleveteasca cum ca eu, nemaisuferindu-i, am inceput sa-i calc cu masina. Glumeau si ei !?

Asa ca, in primavara lui 76, ma asociez cu doua brasovence, si plecam acasa cu doua masini, ca sa ducem din lucruri. Vara sa ne fie mai usor. Traversaram de la Melia la Malaga, cu un vapor fara punte. Ne-au pus masinile cu o macara pe vapor.
Noaptea am crezut ca mor. Un catalan la capul meu a vomat tot timpul.
Colegele au vomat si ele, dar in alta cuseta. Asa ca, a doua zi n-am fost buni de nimic.
Totusi eu am condus toata ziua, fara pauza, cand o masina, cand alta. La italieni, cand au vazut fiatul sport ultraincarcat, au zis ca asta e masina sport, nu de transport.Trebuia sa ne incadram in timpul celor 10 zile de vacanta, cu dus si intors.

Parasirea Marocului din aeroprtul Oujda, cu opriri la Paris, Geneva, Roma, Otopeni- Bucuresti. Nu va povestesc acum frumusetile pe care le-am vazut peste tot.
La Paris, pe Chaps Elysee, ne opreste unu. Il chema Radu, din Obor. Sa ramanem in Franta. Casa, masa gratuit, plus 2500 fr. pe luna pana ne gaseam de lucru. N-am ramas.
Am venit acasa, mi-am luat Dacia 1300, rosie , cu jumatate valuta, ca sa nu stau la rand, si cu blocul motor spart.
De ce am venit acasa ? De ce n-am mai stat ca si ceilalti ? De ce n-am ramas la Paris ?
Nu stiu.
Stiu insa ca am venit si a doua oara in Maroc, in 1982.

MARRACKESH, MARRACKESH!

Era titlul unui cantec pe care l-am cantat in noaptea de Revelion 1982.
N-a durat mult si, prin martie, aflam ca marocanii vor iar profesori. Ei preferau pe cei care au mai fost, iar in tara se facuse déjà un curent sa mai mearga si cei care n-au mai fost.
Mi-am facut dosar din nou. La interviu n-a fost nicio problema. Dupa ce semnam contractul, de data asta facem pregatire « politica » la Stefan Gheorghiu, 1-2 saptamani.
Acolo ma ridic si intreb : Cata datorie externa mai avem, cat mai dureaza pana o achitam, si ce trebuie sa facem noi, cei care plecam, pentru a o achita ?
Mi s-a raspuns clar : « 11 miliarde, duceti-va, veniti, care mai veniti, si om vedea dupa aceia. » Cineva ne-a vorbit despre merele de la munte, mici si gustoase. Cele de ferma erau criticate : mari, cu multa apa, si atat.

Aflaram ca nu ne da drumul cu copii. Am facut memoriu la Minister si la CC., prin care ii incunostintam ca, fara copil, nu plec.
Mi s-a raspuns la telefon, inainte cu o zi de a pleca, cum ca mi s-a aprobat asa cum am cerut. Si mi-a inchis telefonul functionarul de la pasapoarte de la Ministerul Invatamantului.
Cu curaj, ne facem bagajele, iau si copilul si plecam la Bucuresti.
Din cei peste 360 de profesori, care am fost recrutati, am fost singurul cu copil care am si plecat.

La Rabat, desi imi promisesera de la Bucuresti(ca si in prima cooperare), ca-mi dau un oras cu misiune franceza, nu mi-au dat. Le-am spus si lor, ca si celor de la Bucuresti, ca, daca nu-mi dau ce cer, plec acasa.

A durat cateva ore, pentru deliberare. Timp in care m-au chemat de vreo doua ori. Si asa am ajuns la MARRACKESH, unde era cea mai renumita misiune franceza , numita « Victor Hugo ».

Oras mult mai mare decat Oujda, mult mai frumos. Era Resedinta a doua a Regelui.
Aer uscat, numai bine pentru ceea ce cerusem pentru fiul meu.
Acesta e si motivul pentru care am venit si a doua oara :pentru a scapa de o alergie.

Bani au fost chiar mai putini decat in 74-76. Se duceau la decretul 33, revizuit.

Clima era formidabila. Ziua cald, peste 40, dar serile erau racoroase.
Cand batea vantul dinspre Sahara, veneau furtuni de nisip rosu, pe care il luam cu farasul de pe balcon. Seara insa venea o briza de la Muntii Atlas, vesnic acoperiti cu zapada.
O vedeam in unele seri chiar din oras.

Aci comunitatea romaneasca era mai mare. Erau si ingineri ce predau la scoli tehnice.
In primul an am stat pe marele bulevard Mohamed V, pe unde treceau camioanele de mare tonaj. Era un zgomot asurzitor. Cu romanii ne intelegeam relativ bine. Au fost si certuri. Mie imi zicea un inginer, ca sunt factor de echilibru. Pentru ca eram singurul ce mai fusesem inca odata in Maroc. Eu mai si glumeam cu ei, spunandu-le ca am gasit carne de porc cu 20 de dirhami. Cum asa , ca mai ieftina de 40 nu e ? Pai eu am luat num ai o jumate, ca nu-mi trebuie mai mult. Iar ne-o facu olteanu, ziceau ei,un pic suparati pe mine ca i-am pacalit. Era o goana dupa ieftin si economii incredibila.

In anul urmator prind o cunostinta si stam la un functionar de la primarie, doua luni, pana ce vila lui a fost gata. Am inchiriat eu etajul, si niste prieteni din Bacau, parterul.
Plateam mult :fiecare cate o mie, dar facea.
Am stat in conditii. Copilul era mare de acum si avea nevoie de camera lui.

La proprietar am fost invitati de ziua moutonului. Am facut poze cand l-au egorjat,
Am mancat cu ei.
Aveam si alti prieteni, parinti de ai colegilor fiului meu. Fiul meu a ramas prieten bun cu doi dintre ei. Tatal unuia era director de banca. I-am pregatit si fata la matematica. A luat bacul datorita matematicii. Natalie picase cu un an inainte. Inchipuiti-va ca am ramas prieteni. Fiul lor David, coleg cu fiul meu, e in Franta. Iar celalalt prieten al fiului meu, e in New York, unde e si fiul meu acum. Ca sa vezi cum duce ziua cu noaptea!

Sper sa nu va plictisesc. Iata ca in primavara lui ’84, se turneaza niste filme la Marrackesh. Pentru care aveau nevoie de figuranti.
« Le gard du corp », cu Samy Fray( ?), Jeane Birkine, in rolurile principale, si Gerard Jugniot in al doilea rol important. Am avut rol de figurant in care ma vad foarte bine cu sotia, plimbandu-ne prin Medina Marrackeshului, exact in spatele personajelor principale.
« Fil blanc, fil rouge », american, a fost al doilea film, in care eram grefier intr-un proces. Cu si despre evrei. Pelicula de o ora, filmata la Marrackesh, a disparut. Asa se zicea atunci. Eram prieten cu frumoasa actrita americana, cu care, nestiind englea, ma intelegeam cum puteam.
“Casablanca, Casablanca”, a fost al treilea si ultimul film in care am facut figuratie.
Era toamna, racoare seara, actiunea era filmata pe un stadion. Scenarist si interpret un tanar italian de vreo 27 de ani. Franceso Nutti, cu mama lui ca insotitoare, era si eroul
principal. Jucator de biliard, nu voia sa filmeze decat scena in care lovitura cu care castiga sa fie reala, iar noi, figurantii, sa sarim in sus de bucurie. S-a filmat de zeci de ori,
pana s-a reusit.

Am sosit cu avionul de la Bucuresti, cand am plecat din Bucuresti. Desi puteam sa venim cu masina. M-am dus acasa in decembrie cu trenul s-o iau. 10-12 zile dus-intors. Dus cu trenul, intors cu masina. 5000 de km, in 5 zile si cinci nopti. Cu Dacia 1310. A rezistat saracuta pana in deaulul Marrackeshului unde s-a blocat blocul de lumini pe faza lunga. Peripetii sunt multe de povestit.
Si din acest drum, si din excursia catre casa dupa primul an, si din drumul pe care l-am facut in primavara lui ’85, ca sa duc din lucruri acasa, pentru a ne fi usor pe drum.

Am semnat pentru prelungire, fara sa stim ca in vara, dupa vacanta, ni se va spune sa venim acasa definitiv, dar nu oficial. Unii au venit fara sa mai zica nimic, altii s-au oprit definitiv in Franta, altii plecasera ceva mai dvreme in Canada,, etc.
Noi am venit acasa, am lasat baiatul, si am venit inapoi cu speranta ca totusi…
N-am reusit sa luam decat salariile pe vara, dar nu toti, si nici primele de repatriere.
Intr-un ziar a aparut un articol despre Ceausescu cum numai dupa revolutie, la noi s-ar fi putut scrie despre el. Se certasera, Hassan cu Ceausescu, pe o problema evreiasca cred. In primavara lui 85 fusese un Congres la fes, unde participase si Moses Rozem.
Stiu multe lucruri, dar nu e cazul si locul sa le povestesc aici.

La Rabat, cand mergeam la Ambasada, trageam toti romanii la acelasi Hotel.
Se chema « Central ». Odata eram asa de multi, asa de galagiosi, ca proprietareasa a trebuit sa intervina. Imi aduc aminte ca ne cumparam de la un butic, din apropiere, conserve de peste tajin. Era iute. Cu paine, cu racoritaore, sau chiar si bere.
Ne simteam bine pana a doua zi,cand trebuia sa mergem sa dam banii la decretul 33.

Dar, una peste alta, a fost bine. Multe ar fi de spus.
Pentru cei mici, pentru copii, a fost « Marocul COPILARIEI ». Pentru noi, a fost
« Marocul TINERETII noastre » si al maturizarii. A fost o experienta de viata foarte interesanta. Pe ea m-am sprijinit cand am plecat in Franta, dupa revolutie, ca profesor
contractual, pe un an, si am stat doi.

Amandoua aceste experiente m-au ajutat, m-au incurajat sa plec definitiv, in anul 2000 in America. Atunci, in primavara lui 2000 se canta « Mama mi-am facut valiza,/ Mama plec in America . » Unde sunt si acum, de unde va scriu, si va povestesc.
Si inca muncesc. Cand ma opresc voi scrie pentru mine o carte.
Daca bunul Dumnezeu ma va ajuta.

Va doresc multa sanatate la toti.
Cu prietenie,
Ion

Descopăr cu uimire existența și “vâna” unui grup/curent care încearcă să (re-)găsească rădăcinile poprului român exclusiv în daci, negându-ne filiația romană. Se merge mai departe cu negarea esenței creștin-ortodoxe a poporului român, catalogând-o drept o “cumplită rătăcire”. Noi la origine am fi zamolxieni și, dacâ “ne-am elibera” de religia iudeo-creștină, de fapt străină nouă, am “reveni la matcă”, devenind neozamolxieni. Unii dintre noi chiar au ajuns acolo.

Urmăresc de câteva zile un articol care dezbate această temă pe Rețeaua literară.

Acest grup sau curent din care face parte și autorul articolului (având multe sinergii cu dl. Pavel Coruț) încearcă – cum au încercat și alții, lamentabil – să restituie mândria nației române printr-o mitologie eroică, printr-o simbolistică măreață – neînțelegând că este exact lucrul de care avem nevoie cel mai puțin. Încearcă să faci un bulversat nevrotic, ce se lamentează neîncetat, furându-și a mia oară aceeași căciulă să-și vadă măreția și originea eroică și vezi ce obții. Se merge până la a afirma paternitatea dacilor în geneza romanilor sau a grecilor. Este exact ce ne lipsea.

Este ca și cum s-ar apuca francezii să-și nege latinitatea și să-și “redescopere” identitatea galică, zeitățile galice și – temându-se că le poate oricând pica cerul în cap - să-și caute un Miracoulix, care să le prepare zilnic vestita Potion Magique.

Jesus!

În România lui Carol al II-lea – al cărui prieten apropiat era – Nae Ionescu a reușit eludarea taxelor vamale pentru exclusivistul automobil. Aflam detalii de la fostul său student și ucenic, Mircea Vulcănescu: “Odată a venit la mine pe când eram director la Vămi, prin 1936/37, să-mi ceară scutire pentru un automobil splendid, Maybach, cu dublu compresor, pe care-l adusese din Germania. Nu i-am putut răspunde decat stereotipul “Legea nu prevede asemenea scutiri”, și s-a uitat puțin chiorâș la mine, dar a zis “Bine, nu e nimic!”. A intervenit sus, la ministrul Cancicov, cu care era prieten, și secretarul general Cristu Simionescu l-a scutit, cu toată opunerea Direcției Vămilor. Am avut impresia ca a fost necăjit din cauza asta pe mine; dar și eu i-am trimis vorbă că mi s-a părut curios să ceară scutire el, pe prietenie, , cu care era mereu în conflict.” (Mircea Vulcănescu, “Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut”, București, 1992, pag. 71).

Peste ani, într-o altă epocă și parcă pe o altă planetă – dar tot în România – apare urmașul Maybach-ului lui Nae Ionescu:

Nimic mai dizgrațios decât această alăturare, căci aparent nimic nu leagă aceste două personalități ale României. Și totuși, opulentul Maybach, aderența atât de manifestă la Ortodoxia Română, gălăgiosul naționalism concomitent cu “ciupirea” atît de balcanică a legii și nu în ultimul rând influența politică, caracterizează deopotrivă cele două personalități. Ce le desparte atât de categoric este – evident – gradul de educație și instrucție. Însă manifestările și acțiunile lui Geroge Becali nu sunt doar oglinda propriei inculturi, ci și a dezaxării societății romănești actuale față de propriile valori. Putem găsi admirație sau dezgust în manifestările celor două personalități, dar nu putem judeca ființa și credința lor.

Ce totuși putem face, este să ne asumăm bărbătește rezultatele halucinante ale trecerii istoriei prin noi, din 1935 încoace, fără a ridica în slăvi sau a arunca cu pietre, căci nu în prăpastia care desparte, ci în firicelul subțire și paradoxal ce leagă modelele noastre prezente de cele din trecut, putem găsi Românismul.

Extraordinar: o conștiință liberă, în armonie cu Dumnezeu, Biserica și neamul:

Atunci vom ştii cu toții din ochi:
În sfârșit ne-am trezit și-a venit vremea noastră.

Pân’-atunci răsfățați, ne mai plângem de milă,
În timp ce trec peste noi primăveri de o floare:

Cu mașina plină și sufletul deschis, stingher, îmi încep noua transhumanță. Drumul spre Sibiu e perfect – le-au trebuit 20 de ani, dar în sfârșit l-au făcut ca lumea. Sibiul parcă renăscut în mai puțin de-un an, tot drumul în continuare prin Ardeal îmi fac parcă în ciudă cu plecarea mea. Doi pensionari, în floarea vârstei îmi zâmbesc senini, încrezători: nu mai e mult și vedem grâul de neghină separat și-n țara asta a noastră! Melancolia despărțirii m-a cuprins definitiv.

Trecerea graniței a avut întotdeauna o încărcâtură specială – de pe vremea comunismului. Mereu se întâmpla ceva deosebit, cumva prevestitor – ba o pană de cauciuc – pe vremea Daciei, ba un jigler înfundat, o întâlnire neașteptată, oricum ceva se întâmpla. De data asta, chiar pe centură la Arad, noaptea, s-a pus pe ploaie cu clăbuci, așa că ne-am apucat orbecăind să căutăm o pensiune, să mai dormim o noapte-n România. 1 milion camera, culcat, sculat la 7, plecat – Roro la volan. Am dormit în dreapta până după Budapesta, experiența trecerii graniței n-am trăit-o prea intens.

M-am dezmeticit într-o parcare înspre Gyor, unde urma să trec la volan. Am făcut câteva exerciții, am alergat puțin, apoi m-am așezat și am privit în jur. Atunci am realizat schimbarea, ușurarea, normalitatea. Deodată copilul din mine s-a relaxat, dispăruse agresivitatea, nu mai trebuia să se apere, nu mai trebuia să se chinuie să se facă acceptat, astăzi nu mai luam loc în banca acuzaților al nesfârșitei judecăți. Astăzi puteam fi imperfect … ca lumea. Acceptare, în loc de admirație sau detestare. Am tras adânc aer în piept și m-am simțit liber.

În Austria ne-am mirat sarcastic de amabilitatea naturală a doamnei de la bar. Respect de oameni și de sine.

Autostrada din Germania: nesfârșită, masivă, parcă tot sângele, în loc să le pulseze-n ininmă, la nemți s-a transformat în asfalt. Drept, frumos, perfect făcut pentru cealaltă mare expresie a sensibilității lor: mașinile. În contrast cu toți europenii, cultura germană iți impune se mergi numai pe banda a doua și să “depășești” mergând cu aceeași viteză ca cel pe care-l depășești. În cultura germană este absolut strigător la cer să faci cu farurile celui din față – riști să te dea în judecată – în schimb e o virtute să frânezi la câțiva metri în spatele lui și să rămâi lipit până ți se dă din față. Ce le mai plăcea lor să treacă cu șenila peste tine … frumos, civilizat, curat, foarte curat.

Ne oprim să punem benzină. În timp ce alimentez remarc liniștea mormântală din jur. Într-o atmosferă de “The Day After” oamenii din jur par totuși vii, se mișcă calm, mănați de un program sofisticat, care ține cont și de mișcările celorlalți androizi, într-un multi-tasking desăvârșit. La fel de tăcuți se duc la casă, scot cardul, plătesc și se urcă înapoi în mașinile care le-au dat viață. În fața vitrinei de răcoritoare stă un tip blocat, de parcă i s-au terminat cartelele perforate. Zâmbesc și o iau la fugă, fericit că-s încă viu. Aproape începusem după 7 ani de Germania să folosesc și eu cartelele lor perforate … la gândit. Sunt recunoscător că am scăpat o dată din capcana asta și acum sunt imun. Știu însă că vaccinul trebuie repetat periodic.

După 2 ore de stat în blocaj și alte două de mers, ajungem la Idstein, lângă Frankfurt, la prietenii unde urmează să stau următoarele 3 săptămâni.

Mă plimb pe aceleași străzi, merg la același servici, urmează să locuiesc în aceeași localitate, ca acum un an și ca acum 2 ani. Totuși ceva s-a schimbat … în mine: nu mai pot să-i iau prea în serios pe cei de aici, cu sistemul lor care-i multiplică în serie.

Prima impresie? Cât de incredibil de ușor merge totul aici! Tot ce ține de interacțiunea ta cu societatea devine foarte simplu, odată ce ai acceptat câteva reguli. Și interacțiunea umană la un nivel superficial este simplă și destul de directă - prioritate de dreapta – dar de o banalitate care te face să simți că vorbești cu pereții. Timp de câteva zile îmi repugnă din nou ciudățenia lor, atenția exagerată pe care o dau unor probleme rizibile, seriozitatea cu care cred că omul a fost creat să facă ordine în univers ca într-un dulap cu haine, idealul lor colectiv de a ramăne veșnicele figurine in jocul lor de Lego, uneori ipocrizia fără rușine din politețea lor. De câteva ori îmi vine chiar să las totul și să mă întorc. Dar îmi dau seama că ciudățenia lor nu contează, am învățat să nu mai judec oamenii după ceea ce-mi place sau îmi displace la ei, sau după ce cred eu c-ar fi defectele lor – m-ar împiedica doar să văd binele din ei. Între toate acestea este recomfortantă lipsa șmecheriei, acea cangrenă a scietății românești care ne împiedică de atâția ani să ne ocupăm de noi și de problemele noastre, născând într-una teme false, minciuni și pretexte. Șmecheria, bagatela vicleniei nu este a noastră, ea este arta știm noi cui.

Constat cu bucurie că drumul mi-este clar, iluziile-s în urma mea. Pământul de acasă – tată crezut dispărut – l-am regăsit, și am simțit cât ne-am lipsit. El înțelege de ce m-am ferit in București să infig steagul într-un nou “acasă” oportun și știe că n-o voi face nici aici. Fiindcă e bun.

În final ramâne liniștea și dorul … de ai mei și ale mele, acasă în Brașov.

Fragmente din Marrakech.

Istoria bibliotecii Chinguetti din desert, fotografii actuale din Rick’s Cafe, “Casablanca”, ”Ministero del Gusto” si multe povestiri minunate …

Citesc inca …