Am auzit oameni inteligenți afirmându-și curiozitatea de a afla ce și cine se ascunde în spatele acestei sintagme, vehiculate intens în ultima vreme în politica românească și nu numai, care sunt structurile care o compun, cine le controlează și cu ce intenții. Nu putem însă porni la descifrarea acestei noțiuni, voit ambigue, fără să ținem mai întâi seama de însăși semantica ei, care trădează, fără să vrea de data aceasta, structura minții care a inventat-o. 

Ideea de stat paralel sugerează existența unor structuri statale, care nu fac parte din stat, existând în afara acestuia, idee sustenabilă logic, doar dacă am considera statul, cel legitim, ca fiind complet și de sine stătător în lipsa structurilor statale care compun statul paralel. Ni se insuflă astfel ideea, extrem de nocivă, cum că statul ar putea exista, ar fi legitimabil, fără justiție, fără servicii, adică fără componente esențiale ale oricărui stat. Mai mult, ni se sugerează că acele componente, ostracizate în categoria de stat paralel, pot fi în sine legitimate ca stat. 

Deci, insăși semantica acestei noțiuni trădează ignoranța și lipsa de respect a celui care crede în ea, față de noțiunea de stat. Dacă statul, cel legitim, nu conține instituțiile rebele, atunci el este compus doar din cele loiale, ceea ce justifică existența unei instanțe supreme, față de care această loialitate se poate exprima și care evaluează, calificând și verificând în mod continuu, loialitatea, criteriu după care o instituție aparține grupului legitim, sau dimpotrivă, celui paralel. În logica aceasta statul nu mai face nici un sens, confundându-se cu această instanță personală: statul sunt eu. Iată cum loaialitatea, principiul suprem al oricărei dictaturi, înlocuiește principiile statului de drept.

Astfel, dacă ajungem până într-acolo încât să ne întrebăm ce este statul paralel, fără să fi văzut că sintagma însăși este un cal troian pentru inocularea și justificarea principiilor statului dictatorial, înseamnă că am înghițit deja pastila.