Lună: decembrie 2009

Falsa dilemă

Nu înțeleg de ce nu aud vorbindu-se decât despre falsa dilemă a gradului de cinste al celor doi candidați la Președenție. Asta ca și cum aderența interioară la un set de valori ar însemna automat și capacitatea de a le pune în practică.
La ce ne folosesc cinstea sau valorile lui Geoană, dacă el poate fi dominat atât de ușor? Cu cât ești mai slab, dependent și influențabil, cu atât este mai ușor să ai valori frumoase.
Din păcate, avem în Geoană un om atât de slab încât nici nu mai contează ce spune și ce crede. El va reprezenta în permanență rezultanta luptei de forțe din PSD, stabilă sau fluctuantă.
În Băsescu avem un om puternic, atât de puternic încât – paradoxal – este slab în fața propriei puteri, este aservit propriei alteți. Este poate alienarea omului puternic, înconjurat doar de oameni slabi.

Ieri, la marea confruntare n-am putut să nu remarc figura sasului. Avea o expresie, o prezență de ca și cum tocmai trăia o experiență extracorporală, o călătorie-n astral. Își lăsase corpul cu ochii blocați deschiși și plecase la ale lui. Foarte interesant.

Are deci dreptate Băsescu, atunci cănd spune că lăsăm România pe măna lui Năstase, Hrebe și Iliescu? Din păcate, da.
În opinia mea, dilema este între a lăsa în fruntea țării un om alienat, cu putere limitată dar îndeajuns de mare încât să provoace pe mai departe blocaje și o stare conflictuală sau a ne spăla pe mâini și a depune toată puterea în brațele PSD.
Toată puterea? Nu! În această situație „lose-lose”, singura șansă este ca PNL să aibă forța și inteligența pentru a crea o contrapondere semnificativă în alianța pe care vor hotărâ să o facă – în acest moment PSD. Au demonstrat chiar ieri că sunt încă liberi.
Vom avea oare curajul să pariem pe-un David mic și pricăjit, dar încă liberi și să mergem cu el unde ne duce, sau ne vom lăsa cuprinși de deznădejde și – speriați – ne vom preda unui Goliath bezmetic?
Aceasta-i întrebarea.

Maybach-ul la români

În 1935 Nae Ionescu, maestrul celei mai prolifice generații de gânditori români interbelici (Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, etc.) dădea curs pasiunii sale exclusiviste, comandându-și în Germania acest Maybach:

În România lui Carol al II-lea – al cărui prieten apropiat era – Nae Ionescu a reușit eludarea taxelor vamale pentru exclusivistul automobil. Aflam detalii de la fostul său student și ucenic, Mircea Vulcănescu: „Odată a venit la mine pe când eram director la Vămi, prin 1936/37, să-mi ceară scutire pentru un automobil splendid, Maybach, cu dublu compresor, pe care-l adusese din Germania. Nu i-am putut răspunde decat stereotipul „Legea nu prevede asemenea scutiri”, și s-a uitat puțin chiorâș la mine, dar a zis „Bine, nu e nimic!”. A intervenit sus, la ministrul Cancicov, cu care era prieten, și secretarul general Cristu Simionescu l-a scutit, cu toată opunerea Direcției Vămilor. Am avut impresia ca a fost necăjit din cauza asta pe mine; dar și eu i-am trimis vorbă că mi s-a părut curios să ceară scutire el, pe prietenie.” (Mircea Vulcănescu, „Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut”, București, 1992, pag. 71).

Peste ani, într-o altă epocă și parcă pe o altă planetă – dar tot în România – apare urmașul Maybach-ului lui Nae Ionescu:

Nimic mai dizgrațios decât această alăturare, căci aparent nimic nu leagă aceste două personalități ale României. Și totuși, opulentul Maybach, aderența atât de manifestă la Ortodoxia Română, gălăgiosul naționalism concomitent cu „ciupirea” atît de balcanică a legii și nu în ultimul rând influența politică, caracterizează deopotrivă cele două personalități. Ce le desparte atât de categoric este – evident – gradul de educație și instrucție. Însă manifestările și acțiunile lui Geroge Becali nu sunt doar oglinda propriei inculturi, ci și a alienării societății romănești actuale. Putem găsi admirație sau dezgust în manifestările celor două personalități, dar nu putem judeca ființa și credința lor.

Ce totuși putem face, este să ne asumăm bărbătește rezultatele halucinante ale trecerii istoriei prin noi, din 1935 încoace, fără a ridica în slăvi sau a arunca cu pietre, căci nu în prăpastia care desparte, ci în firicelul subțire și paradoxal ce leagă modelele noastre prezente de cele din trecut, putem găsi Românismul.