Nu mai făcusem de mult drumul spre Germania cu mașina, mai exact de un an, de când am plecat ultima oară spre România. Prevăzusem totul atunci, știam că-mi va fi greu la început, mai ales în București. La fel de bine știam că în câteva luni mă voi obișnui. Cu împotrivirea mea față de România era ceva în neregulă – intuiam vag. Ce m-am intrebat în tot acest timp a fost, ce voi simți cănd voi pleca din nou.
Cu mașina plină și sufletul deschis, stingher, îmi încep noua transhumanță. Drumul spre Sibiu e perfect – le-au trebuit 20 de ani, dar în sfârșit l-au făcut ca lumea. Sibiul parcă renăscut în mai puțin de-un an, tot drumul în continuare prin Ardeal îmi fac parcă în ciudă cu plecarea mea. Doi pensionari, în floarea vârstei îmi zâmbesc senini, încrezători: nu mai e mult și vedem grâul de neghină separat și-n țara asta a noastră! Melancolia despărțirii m-a cuprins definitiv.
Trecerea graniței a avut întotdeauna o încărcâtură specială – de pe vremea comunismului. Mereu se întâmpla ceva deosebit, cumva prevestitor – ba o pană de cauciuc – pe vremea Daciei, ba un jigler înfundat, o întâlnire neașteptată, oricum ceva se întâmpla. De data asta, chiar pe centură la Arad, noaptea, s-a pus pe ploaie cu clăbuci, așa că ne-am apucat orbecăind să căutăm o pensiune, să mai dormim o noapte-n România. 1 milion camera, culcat, sculat la 7, plecat – Roro la volan. Am dormit în dreapta până după Budapesta, experiența trecerii graniței n-am trăit-o prea intens. 🙂